„În primul rând v-aș spune că tot timpul m-am învârtit pe lângă Ceahlău. Și ultima dată am stat vreo 4 ani în munte cu un câine Saint Bernard la o cabană uitată de lume, departe de traseele turistice, cabană de vânătoare și m-am simțit foarte bine. Dar după aceea m-am gândit: «oare cât mă mai tolerează silvicultorii?» și m-am hotărât ca tot pe lângă Ceahlău să-mi fac ceva” – Neculai TĂRÂȚĂ

– Aș vrea să vă întreb despre copilărie.

Am văzut lumina zilei în Poiana Teiului, aproape de locul unde este astăzi viaductul, pe drumul care venea de la Broșteni spre Piatra Neamț. După școală era Sfatul Popular și după locuia tatăl meu. În 1972 am terminat facultatea. Am avut întotdeauna înclinația spre științele naturii, nu spre științele exacte. Voiam să merg la silvicultură sau geologie, dar fiindcă nu îmi plăcea deloc matematica am dat la agronomie. Am reușit dar m-am retras, am dat în anul următor la drept și am luat.

– Ce amintiri vă leagă de muntele Ceahlău?

Pentru că îmi plac științele naturii, orice mă leagă de munte: piatra, frunza, traseul, cărarea, orizontul, arboretul, păsărelele, răsăritul și apusul de soare, urgiile și stihiile muntelui, am prins vânturi puternice. Am mers și pe trasee marcate și pe trasee nemarcate pe care le cunoșteam. Pe traseele marcate de regulă urcam muntele nu în sezon, când e multă lume, ci în afara sezonului și în special toamna, sfârșitul lui octombrie, noiembrie este nemaipomenit. Muntele este clar, orizonturile sunt clare, e foarte frumos.

Am făcut odată traseul Drumul prințului. Am plecat cu un grup și ne-am răspândit, iar eu am rămas pierdut de grup. Drumul Prințului pornește de sus de pe platou, în coborâre spre cascada Duruitoarea, se coboară în 10-15 minute. Se merge pe sub abruptul muntelui, pe sub stâncă, e o cărare folosită mai mult de animale. Eram în total 5, dintre care 2 cunoșteau muntele. Dar greșeala cea mare a fost că am plecat la ora 7 seara. Ne-a apucat ploaia pe parcurs. După ce am terminat cu abruptul am intrat în pădure prin Poiana Nicanului, eu am rămas puțin mai în urmă și m-am pierdut de grup. Grupul nu a staționat. Regula pe munte este ca grupul să fie compact, să nu se rupă cineva de grup, iar dacă s-a rupt cineva de grup să îl recupereze. Și am mai strigat eu, au mai strigat ei, s-au dus în drumul lor, dar eu am realizat totuși cam unde sunt. Și eram în tricou, în pantaloni scurți, telefon nu era atunci în 1991, ne-am mai strigat, ei au spus că au mai făcut un foc pe cărare când au ajuns undeva. Pe urmă am simțit că sunt pe drumul cel bun, un urcuș puternic, care mă ducea în tranșeul de la Dochia, nu departe, înspre 7 Noiembrie, după Morminte. Traseul este: de la Fântânele, calm, frumos, plăcut și așa mai departe și ajunge la Morminte, începe partea de urcuș, pe urmă se ajunge la primul platou și pe urmă la al doilea platou. Eu eram după Morminte și realizam că eu sunt după Morminte, deci nu înainte. La Morminte se spune așa pentru că acolo sunt îngropați mulți nemți, este și un mic monument acolo. Și urcam, bineînțeles erau urzici, zmeuriș, tot felul de plante înțepătoare și așa mai departe, ud, dar n-am intrat în panică deloc fiindcă eu știam că sunt sub cărare undeva. Și la un moment dat aud o picătură de apă într-o conservă. Zic „sunt salvat, sunt lângă traseu”. Și n-a durat mult și cu mâna stângă sau cu mâna dreaptă am ajuns în cărarea pe care o cunoșteam foarte bine, cărare care e dreaptă acolo, e un fel de bulevard, bulevardul Paulista, e un bulevard frumos și după ce am văzut luminile Durăului, chiar dacă ploua în continuare, am ajuns la cabană. Înăuntru era lumină, dar nu era nimeni pe acolo. Eu nu aveam ceas și am strigat în zona dormitoarelor. A ieșit cabanierul și l-am rugat să îmi dea o lanternă să mă duc după grup. A spus „nu, rămâneți aici în noaptea asta”. L-am întrebat „cât e ceasul?” „E ora 2”. A doua zi, uitându-mă întâmplător într-o oglindă, eram de speriat, probabil și pentru cabanier. Aveam o dungă pe aici pe gât, probabil un vrej, ceva mi-a făcut o zgârietură puternică. La 3 jumătate noaptea am auzit tropăituri. Zic „sunt băieții de la salvamont, mă caută pe mine”. Au luat confirmarea că sunt acolo, și au dormit și ei acolo. A doua zi m-am bucurat de o dimineață frumoasă, am urcat cu ei în continuare, ei mergeau spre Dochia, spre Salvamont și eu de acolo am coborât pe un traseu nemarcat la cabana noastră, distanță de o oră și ceva.

O altă pățanie: pe Bistra Mică se poate ajunge cu mașina la Stănile și la schitul de acolo, la biserica de acolo. Împreună cu câțiva prieteni cunoscători foarte buni ai muntelui ne-am sfătuit să mergem la cascada de pe Bistra Mică, dar pe drumul cascadei, pe jgheab. Totul era acoperit datorită iernii. Și am urcat noi până unde trebuia, am folosit și pioletul și coarda și așa mai departe. Și am stat acolo, am mâncat, după care am zis „hai să coborâm”. După mine mai erau doi, toți au mai coborât și cu coarda. La un moment dat sub mine, de fapt undeva pe un platouaș de unde începe urcușul greu, acolo s-a rupt gheața sub mine și m-am dus într-o găleată a cascadei. Dar faptul că nu am fost singur am fost scos de acolo că altfel nu ieșeam. Eram în găoacea, în căldarea cascadei și orice aș fi făcut nu reușeam să ies. Mi-au aruncat o coardă să mă prind ca să mă scoată și până la urmă m-au scos cu hamul. Și eram murat complet fiindcă aveam șuvoiul de apă pe mine.

– Preferați iarna sau vara să urcați pe munte?

Muntele este frumos în orice sezon.

– Ne puteți spune o legendă legată de munte?

Nu prea știu legende decât cea de pe traseul acela cu stânca Dochiei, dinspre Izvorul Muntelui, avem stânca Dochiei unde era traseul preferat al doctorului Gheorghe Iacomi și este și o placă dedicată în memoria lui acolo la stânca Dochiei, undeva pe traseul Jgheabul cu Hotar. Acesta e un jgheab imens, frumos, spectaculos între cabana mediului și cabana Dochia.

– Urcând de atâtea ori pe munte, ați găsit peșteri unde au locuit pustnici?

Sunt locuri renumite, pe Ghedeon, fundul Ghedeonului, sunt, nu mai rețin exact. Am întâlnit chiar și oameni care căutau refugiu acolo, prieteni chiar. Un prieten de-al meu a căutat locuri unde să se refugieze. Dar locuri ale foștilor pustnici nu am întâlnit.

– Credeți că și în ziua de astăzi sunt pe Ceahlău pustnici?

Eu zic că sunt. Însuși schitul de la Cerebuc, pe care îl cunosc și cunosc ce era înainte în Poiana Cerebucului în ’90-’91. În ’92 sau ’93 s-a făcut aici schit. A fost schit și în Jgheabul Mare, pe traseul Jgheabul cu Hotar. Dar au fost stihiile naturii care au mai măturat pe acolo. Jgheabul Mare a fost schit, pe urmă au venit și s-au instalat aici la Cerebuc. În ’92 s-a făcut prin părintele Gherontie, care acum e la Petru Vodă, e altcineva stareț la Cerebuc. Pe timpul lui s-a ridicat, s-a pictat, s-au construit chilii. Iar eu stăteam, față de schitul Cerebuc pe partea astălaltă a muntelui, spre Dochia. Deci schitul Cerebuc e pe partea cu drumul Axial, iar cabana asta era spre La Sahastru. Însăși denumirea de Sahastru este tot o denumire legată de cei care iubeau sihăstria.

– E un lucru foarte bun că s-a refăcut Axialul, deci e la îndemâna oricui să meargă la schit.

Acum da. Dar eu am făcut traseul la picior. Deci eu stăteam la cabana Sahastru, cabana de vânătoare, mai sus de șosea, cam la cota 1.200. Și am făcut traseul și pe jos, până la Călugăreni.

– Nu vă era teamă de animalele muntelui?

Nu. Trebuie să fii discret, atent. O metodă ar fi atunci când mergi prin locuri cam pustii și în special în zone de jgheaburi, că animalele mari, mă refer la urși și la mistreți, care stau prin jgheaburi, să fii atent la duhoarea lor pe care o simți de multe ori. Se mai recomandă ca să faci zgomote din când în când și atunci animalul pleacă. Să nu-l surprinzi cumva odihnindu-se în drumul tău.

Într-un traseu încoace spre Fântânele de la cabana Sahastru, pe cărarea de vânătoare întreținută de când se făceau vânători puternice în Ceahlău, se ajunge la un moment dat cam în fața Buhalniței și este o piatră numită Stânca Sârbenilor. Sus este un platou foarte frumos de unde se vede lacul, Buhalnița și așa mai departe. Dar fiind imprudent, când am ajuns sus în partea dinspre lac am văzut un platouaș de 4 m² cu mușchi și totul ars, acolo a stat mult domnul Vasile Ursu, ursul, și era locul lui de odihnă și de singurătate. Ori dacă ne întâlneam cumva unul dintre noi trebuia să cedeze.

N-am avut momente deosebite, am văzut ursul în mai multe rânduri, am văzut urmă proaspătă, am evitat întâlnirea pe cât posibil, am grăbit pasul atunci când am auzit că e nemulțumit și că scoate niște sunete care erau cam agresive și atunci am mobilizat grupul, eram cu un grupușor în coborâre spre cabană, tot pe traseul nostru Piatra cu Bani. Traseul nostru pornea de la cabană și ajungea la Cușma Dorobanțului, pe acolo.

– De obicei urcați pe la Izvorul Muntelui?

Pe aproape toate traseele. Când eram aprovizionați sus pe munte foloseam Izvorul Muntelui sau Axial, pe cât era posibil, și eu cu rucsacul preluam bagajele. Am făcut traseul și pe Neagra și pe Bistra și pe Durău. Mai este încă un traseu de 16 ore care pornește pe traseul Lacul Roșu-Gheorgheni, sus când se termină și începe coborârea se numește Pasul Pângărați. Pe pasul acela spre Ceahlău e un traseu, nu știu dacă e marcat, de 16 ore. Cel mai frumos traseu plăcut în urcuș eu recomand Izvorul Muntelui, intersecția cu Izvorul Alb, traseul Jgheabul cu Hotar. Și se ajunge sus între cele două cabane, un peisaj nemaipomenit în urcuș, foarte frumos. Traseul ăstalalt prin pădure, scurt, prin Curmătura Lutul Roșu e un traseu mai puțin spectaculos, e un traseu prin pădure, se merge mult prin pădure. Traseul Duruitoarea este mai facil, este recomandat să-l faci în urcuș.

Nu mi-a plăcut gălăgia pe munte, n-am agreat lipsa salutului. Înainte ne salutam pe munte, ne spuneam „bună ziua!”, făceam urarea cuvenită de „drum bun!”, făceam un schimb de experiență, eventual dădeam un mic ajutor, o bucățică de zahăr, un pahar cu apă pentru cei care aveau nevoie. Și „bună ziua!” în primul rând. Eu întotdeauna am dat „bună ziua!” sau am insistat la „bună ziua!” și mi s-a răspuns sau nu mi s-a răspuns.

– Muntele îl făceați în concedii?

Eu în ultimul timp făceam muntele în fiecare săptămână. Am avut o perioadă când eram mai tinerel, în ’82-’84, în care veneam cu bicicleta până la cabana Izvorul Muntelui, lăsam bicicleta acolo și făceam urcușul până sus la Dochia. Am mai făcut trasee din acestea, am făcut Oradea pe bicicletă, Vatra Dornei, Poiana Brașov. Pe pârâul Hangului, pe drumul Hușilor, drumul Sondei și ajungeam la Mitocul Bălanului, beam o tescovină, o bere. Este un drum de TAF, este și un drumeag făcut acolo că a fost o sondă de explorare probabil, iar pe drumul Hușilor probabil că pe acolo au trecut rușii. Mergeam când pe bicicletă, când pe jos. De la Mitocul Bălanului mergeam apoi la Crăcăoani și la Piatra Neamț.

– Ați vrea să ne spuneți despre profesia dv?

Ce să vă spun? E o profesie foarte des întâlnită. Am lucrat în Piatra Neamț, am lucrat și în Ardeal o perioadă de timp, în Țara Moților, la Câmpeni. Am lucrat în mai multe sectoare: ca jurist consult la Cooperația de Consum, în silvicultură, în construcții, am funcționat ca judecător la Curtea de Conturi o perioadă de timp, vreo 4 ani de zile, am fost și procuror. Pe urmă mi-am luat oleacă de mașină și ca să pot achita mașina m-am băgat ca jurist la Bancorex, „Banca Română de Comerț Exterior”. Dar banca era în picaj, m-am păcălit aici. M-am încărcat cu probleme multe de muncă multă, dar salarizarea slabă, mai slabă decât unde lucrasem. După ce s-a desființat am spus că nu mai vreau bancă, eram sătul de ea. Mi s-a oferit să rămân în continuare fiindcă Bancorex-ul a fost preluat prin fuziune, prin absorbție de BCR. Dar fuziunea prin absorbție presupune că cel mare preia pe cel mic. Cel puternic financiar în cazul băncii era Bancorex-ul, cifra de afaceri era mult mai puternică decât cea a BCR-ului la momentul fuziunii, dar trebuiau să scape de Bancorex că a fost un aranjament. Erau condiții puse de Occident și de marile puteri să termine cu Bancorex-ul. Au fost și niște găuri negre ale statului și s-au cam falimentat. Se punea problema să falimenteze Bancorex-ul, ceea ce nu s-a putut, să o restructureze nu se putea și au făcut absorbția asta, absorbție contra naturii, peștele cel mare era Bancorex-ul, dar a fost înghițit de peștele cel mic, BCR-ul. Și eram scârbit că nici tu credit, că eu luasem mașina pe credit în dolari. Când am luat-o creditul în dolari era 3.185, asta era în ’96 în august. În martie ’97 când eram la Bancorex și îmi spuneau că-mi dau credit și nu mi-au mai dat niciodată, suma a urcat la 7.000 și ceva. Când am terminat eu de plătit, am făcut o reeșalonare din 3 în 5 ani, s-au adăugat costurile reeșalonării și creditul a ajuns în total la 13.000 de dolari și colegii îmi spuneau: „Măi Nae, ai cea mai scumpă mașină.” Dar eu sunt mulțumit că am mers cu ea pe toate tihărăile.

Pe trasee nu mi-au plăcut gunoaiele, în general poluarea de orice natură. Și fonică: aparate, tranzistoare, magnetofoane, voci ridicate, cântece aiurea, gălăgia nu mi-a plăcut. De multe ori, în funcție de dispoziția pe care o aveam, stăteam și strângeam gunoaiele, făceam un focușor supravegheat. Înșiși silvicultorii, găseam urmele lor. Lucrau cu drujba și lăsau ambalajele și pet-urile de ulei și benzină.

După experiența cu Bancorex-ul mi s-a oferit post la BCR și am spus „nu, nu mai vreau în bancă niciodată”. Și am fost constant. Ce am făcut? Cunoșteam deja dosarele Bancorex-ului, pe urmă a fost preluată și Banca Agricolă, în vederea privatizării oferea și ea dosare și m-am dus la AVAB sau prima dată se chema „Oficiul de Recuperare a Creanțelor Bancare”. Deci salarizare bună, muncă multă, cheltuiala cu mașina ta, calculatorul tău, biroul era casa ta și așa mai departe. Și s-a transformat în AVAB, „Agenția pentru Valorificarea Activelor Bancare”, mai târziu s-a unit cu FPS-ul și s-a numit AVAS, „Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului”. Dar eu în 2000, datorită muncii în exces: ziua conducere auto și traseu la instanțe, parchete, unde era nevoie și noaptea până la ora 2 calculator sau mă trezeam la 2, până dimineața la 6 lucram la calculator. Și cred că și de acolo, efortul mare a contribuit la deteriorarea vederii.

A consemnat Alexandru ANDRIEȘ

Text apărut în revista ”Ecoul Munților”