„De astăzi înainte politicienii vor duce greul, iar cei mulți vor trăi din ce în ce mai bine” – Emil CONSTANTINESCU

 În anul de grație 1996, poetul Adrian Păunescu a candidat la prezidențiale, a privit hulpav la tronul de la Cotroceni. Așa l-au sfătuit tovarășii de drum care îl iubeau și prețuiau. Numai că… a chixat. La prima rundă a scrutinului a făcut „Buf!”. A obținut numai 0,80% din voturi. Atât! Cu acest procent modest, s-a întors la poezie. Dar Bardul de la Bârca nu era ușor de învins. În mandatul 2004-2008 a ajuns senator de Hunedoara, făcând politica partidului pe care îl reprezenta. De ce v-am narat nostimada de mai sus? Pentru a vă dovedi cât de hainoasă poate deveni viața în urma unei întâmplări neprevăzute. Dacă „poetul de serviciu” Păunescu ar fi întrunit un scor ridicat la prezidențialele din ’96, probabil puțini l-ar fi ținut minte ca autor al „Rugii pentru părinți”, poezia aia trăsnet. V-o mai amintiți? „Enigmatici și cuminți/Terminându-și rostul lor/Lângă noi se sting și mor/Dragii noștri, dragi părinți…” Și ar fi rămas, poate,  doar un simplu politruc de partid.

 Dezlegare și propagandă 

Social-democrații și-au ales candidatul la prezidențiale și noua conducere. A început frăsuiala politică. Gazetarii libertini în exprimări folosesc în scris nume vechi: Pantofarul, Marinarul, Teutonul, Piețarul din Buzău. Ce sunt astea? Nume subversive? Nicidecum. Sunt porecle dom’le! S-a dat dezlegare la propagandă. Au trecut 35 de ani de la Revoluție, 20 de ani de la intrarea în NATO și 17 ani de când facem parte din UE. E cazul să ne întrebăm: ce am realizat în acest timp? Ce înțelegem prin terminologia asta de mahala? Exact ceea ce trebuie. Alocarea unei porecle nu este un gest de dispreț ci, cel mai adesea, de simpatie (a se vedea Corleone). Că respectiva poreclă – Prostănacul, Bombonel, Secărică – pișcă subtil, indiferent de e spusă de Cornel Nistorescu sau alt analist galonat, asta e deja altceva. Nu trebuie confundată ironia fină cu jignirea mitocănească. Știm că nu se cade să iei în deșert numele oamenilor, dar parcă nu poți să taci când îi auzi debitând prostii. Priviți la George Simion cum promite să împădurească un milion de hectare de pădure, rasă cu drujba de semenii săi afaceriști, dacă va fi ales președinte al țării. Că împăduririle se fac primăvara și alegerile, toamna, în noiembrie, i-a scăpat din promisiune. Și încă ceva, poreclele aleșilor noștri au sprijin chiar în cartea de identitate. Ce vrei mai mult când citești nume precum: Pacoste, Burtică, Văcăroiu, Bulai, Boureanu. Mi s-a făcut dor de nume românești precum: Simionescu, Mironescu, Mănescu… măcar la alegeri. Evident, lanțul de glume pe seama aleșilor neamului, mai ales al președinților de țară, ar putea continua. Am avut destui „alogeni” în fruntea țării, care n-au simțit românește niciodată. Ne-a lipsit doar neamul lui Pișto de la UDMR.

 Ce spune istoria despre votul universal 

Istoria ne spune că, la început, alegerile erau pe cât de simple, pe atât de elitiste. Am avut mai întâi votul cenzitar, votul pe colegii în funcție de statutul social al alegătorului. Un deputat putea reprezenta câțiva zeci de boieri sau câteva mii de țărani. După Marele Război, s-a adoptat o nouă Constituție, colegiile electorale au dispărut, iar alegerile au devenit generale. Au fost și vremuri când doamna Șoșoacă și doamna Lasconi n-ar fi putut candida, pentru că femeile nu aveau drept de vot sau de a fi alese. Regretabil, nu? După Al Doilea Război Mondial aproape în toate țările unde aveau loc alegeri, au fost incluse și femeile în rândul cetățenilor cu drepturi egale. Acum că idealul a fost atins, putem arunca o privire în urmă și ne puteam întreba: este votul universal cea mai bună soluție? În acest sistem în care votul profesorului universitar are aceeași valoare cu acela al unui analfabet? Poporul se comportă uneori ca o masă informă care, prin votul ei, își împinge țara spre dezastru. Un exemplu concret?

În România votul universal masculin a fost introdus în 1919. Regele Ferdinand a semnat un decret de convocare a alegerilor pentru Adunarea Deputaților și Senatului, la care aveau să participe toți locuitorii vechiului Regat al României, din Transilvania, Basarabia și Bucovina. În România, dreptul universal pentru femei a fost introdus în Constituția din 1938, promulgată de regele Carol al II-lea, dar nu a fost exercitată efectiv până în 1944. După prăbușirea comunismului, în decembrie ’89, alegerile parlamentare și prezidențiale s-au desfășurat la 20 mai 1990, înregistrându-se o participare masivă la vot, 86,19% din totalul alegătorilor înscriși pe listele electorale (14.820.764 de voturi exprimate din totalul de 17.200.722 înscriși pe liste). La acest scrutin s-a realizat un record de voturi anulate – 1.117.858. Președintele țării a fost ales din primul tur de scrutin. Fericitul ales era om de stânga, zâmbea tot timpul și era amic cu Gorbaciov și Raisa, soția… De la „duminica orbului”, românii au tot participat la vot, și în ’92, și în ’96, 2000, 2004… și participă și astăzi. Fără prea mare spor, ar spune unii. Au mai participat la 8 runde de alegeri prezidențiale, 4 runde de europarlamentare, două referendumuri de demitere a președintelui și, și, și…

Funcția de președintele de republică nu e deloc una confortabilă. În ’90, dl. Iliescu a obținut victoria în alegeri cu 85%, pentru ca peste doi ani să fie reales cu 61%. Probabil unii alegători români și-au dat seama că au greșit. În ’96, procentajul „Zâmbărețului” a ajuns la 45,95%, treapta cea mai de jos. În timp ce Constantinescu „Țapu” a obținut un amărât de 54,61%. Și culmea, fiul Revoluției cu cravata tot timpul roșie și-a revenit. S-a ridicat de jos, a continuat lupta și a ajuns ultima dată președinte de țară, e adevărat patru ani mai târziu.

 Încotro mergem? 

Nu știm, acesta este adevărul. Nu știm încotro ne îndreptăm, cam de multișor timp. Știm unde vrem să ajungem, doar că fiecare dintre noi avem altă destinație. Se zice că Radio Erevan a fost întrebat: vechea decizie leninistă „Învățați! Învățați! Învățați!” mai este valabilă? La telefon s-a răspuns: „Nu! Înlocuiți textul cu Emigrați! Emigrați! Emigrați!”. Și românii eu emigrat, câteva milioane. „Poporul român nu e născut, nu e făcut și nu e apt pentru democrație”, a scris Liiceanu într-un jurnal modern. O fi adevărat? Nu știm cum va fi România în 2025, deși e un an hotărâtor.

România nu m-a dezamăgit niciodată, pentru că nu am așteptat nimic de la ea. România este amorul meu secret, unde am trăit și trăiesc o idilă cu țara mea. Îmi trebuie o secundă să închid ochii și să mă văd cu 80 de ani mai tânăr într-o mahala tipic bacoviană cu tot felul de oameni: legionari, comuniști, anarhiști, oameni de treabă sau pușlamale. Aici am fost fericit, pe prundul Bistriței, cu toată șleahta de puradei. Nu puteam face deosebirea dintre legionari și comuniști pentru că toți erau niște sărăntoci, flămânzi și manevrați de potentații vremurilor de atunci.

După Revoluția din Decembrie, România rămâne captivă sindromului Meșterului Manole. Tot clădește și tot se dărâmă. România s-a sincronizat cu Occidentul de mai multe ori în ultimii 160 de ani, dar ceva o tot trage înapoi. Aceasta e esența României, un loc între două lumi. Un popor adormit în minciună. Se spune că României îi lipsesc cei 7 ani furați de regimul Iliescu. România era ținută pe loc pentru a servi anumite interese de grup. Noi, votanții l-am așteptat pe nea Nelu să vină cu schimbarea și în ’90 și în ‘92.. Pe degeaba, n-a venit.

După 35 de ani de bâjbâiala democratică, avem în față o listă cu candidați pentru funcția de președinte: un fiu al Revoluției trecute, un candidat cu epoleți, autorul celebrelor vorbe „Mihaela, dragostea mea”, Simion George și „Surpraiz!”, două femei. O adunătură de vorbăreți despre care politicienii vor să ne convingă „că totul este bine”. Că realitatea istorică are altă fațetă, se va vedea în fața urnelor. Pe ce mă bazez, vorba lui Moromete. Pe faptul că pe lista potențialilor candidați la președinție nu se găsesc de loc oameni noi, capabili, carismatici, în stare de a rezolva problemele complicate ale țării.

 „Secolul 21 va fi religios sau nu va mai fi deloc!” 

Pornind de la vorbele lui Andre Malraux, toți candidații la președinție își fac timp și trec pe la biserică. Corul oamenilor credincioși devine tot mai numeros. Poate fi zărit și la Văratec, și la Bistrița, și la Putna. Toți se roagă, toți au devenit buni creștini! Mai ales acum când nu mai funcționează radarul Securității. Și foștii politicieni, Adrian Năstase și „Plagiatorul” Ponta au trecut și s-au rugat la sfintele lăcașuri. Viața e complicată. Cele petrecute în ’89 în țările din Europa de Est și URSS sunt cea mai bună dovadă cu istoria n-o face poporul, n-o fac masele decât foarte rar. În rest, o face altcineva. Cine anume? Nu se știe. Nu știm exact cine a făcut Revoluția din Decembrie ’89, dar a făcut-o prost și ne-am trezit în democrație, însă fără suportul nevăzut al organizației. De aceea suntem în haos și anarhie de atunci! Cum nimeni nu s-a născut președinte de stat e foarte interesant de urmărit ascensiunea unui individ până în vârful piramidei. Să aflăm și noi cui îi va da cheile de la Cotroceni sasul Iohannis. 

Prof. Dumitru RUSU