În munții Neamțului, traiul locuitorilor a fost dintotdeauna mai greu din străvechime până astăzi şi o mică incursiune în istorie o considerăm necesară. Omul paleoliticului folosea strâmtorile de la trecerea apelor pentru a vâna animalele mari ale timpului, dar mijloacele erau rudimentare şi întreprinderea lor era periculoasă. De altfel, omul care îşi câştiga traiul din cules şi vânătoare, supus privaţiunilor şi nesiguranţei trăia puţin. Vânătorii mezoliticului urmăreau animalele mari care din cauza încălzirii s-au retras pe munţii cu păşuni la înălţimi precum Ceahlăul sau Hăşmaşul. În munţi nu s-au format comunităţi neolitice sau ale epocii bronzului, dar dacii iubeau munţii şi Ceahlăul era pentru ei munte sacru. La muntele Ceahlău s-a născut mitul etnogenezei. Regiunea a fost apoi a dacilor liberi, carpii având, spre exemplu, la Hangu o aşezare de vânători.
Din zorii Evului Mediu informaţiile sunt puţine, am aflat că pe aici au trecut tătarii la 1241. În munţi trăiau păstorii, sihaştrii şi haiducii, aşezările permanente lipsind. După fondarea statului feudal moldav şi a graniţelor vestice, aici au fost trimişi plăieşii. O hotarnică a satului Mânjeşti spune că „munţii i-au ţinut împreună cu fânaţ, cu păscut, cu paza muntelui de oameni răi, cu straja spre Ţara Ungurească”. S-au creat puncte de pază, cu locuinţe la început rudimentare, locurile numindu-se „Straja” sau „La strajă”. Domeniul domnesc a fost împărţit apoi marilor mănăstiri, care stăpâneau munţii cu poienile lor, amintite de actele cancelariei voievodului. În aceste poiene, autohtonii împreună cu imigranţii ardeleni („ungurenii”) au format primele aşezări, îndeletnicindu-se cu creşterea animalelor, cornute mari şi mici, cu tăiatul lemnelor sau plutăritul. Aveau privilegiul străjii hotarului, dar moşiile erau ale mănăstirilor şi ale boierilor. Agricultura era rudimentară, dar în şesul Hangului se cultiva chiar şi grâu, un soi de munte. Dar îndeletnicirile principale ne sunt dezvăluite de un document de la începutul secolului al XIX-lea: „Alte soiuri de producturi nu se exploatrisescu din acest ocol decât cherestele de brad samă de 4.000 di plute şi ca 300 de stânjeni lemni de foc pe an la Schela Petrii, precum şi 10.000 de coţi de sucmani pe care le vând locuitorii pe la târgurile acestui Principat”. La Schitul Hangu erau 18 ferastraie, la Bistricioara 16 și 5 pive. Locuitorii din Hangu la 1813 se angajau să facă 2.000 de plute de dulapi pe care să le transporte pe apa Bistriței la Schela Pietrei; la Izvorul Muntelui, la 1814, avea ferăstrău preotul Ştefan şi dascălul Neculai. La 1838 erau 9 ferăstraie ale Schitului Hangu, iar 8 ferăstraie erau pe aceeaşi moşie ale unor ţărani. Ferăstraiele se numesc acum gatere şi proprietarii pădurilor s-au mai schimbat. Velniţele sunt mai mici, familiale, dar refugiul în rachiu a munteanului nu a dispărut. Agricultura este la fel de rudimentară, iar turismul nu este încă o certitudine pe termen lung. Nu e de mirare că satele rămân tot mai goale, iar tinerii pleacă spre alte meleaguri. Vorba unui hâtru: „Tot mai multe case rămân muzee…”
Alecu Russo vedea astfel pe omul din munţii Neamţului la 1839: „Nu vezi aici mijlocul gros şi spinarea adusă a plugarului, nici încetineala adormită a ţăranului câmpiei. Munteanul e sprinten, potrivit cu legăturile sale, mai mult muşchi decât carne, vesel din fire şi glumeţ şi plin de pătrundere. Obiceiurile sălbatice se potrivesc cu îmbrăcămintea lui. E violent, zgomotos, încăpăţânat până la răscoală şi iubitor mare de rachiu, pentru care îşi dă jidanului (termen peiorativ din vechime pentru evreu, n.n.) toată munca lui şi mai mult chiar decât poate munci. Îndeosebi munteanul e frumos, cu privirea îndrăzneaţă. La dânsul nu întâmpini supunerea dobitocească a plugarului…” (A. Russo, Piatra Teiului, Ed. Neamul Românesc, Vălenii de Munte, 1909, p. 270).
Wilhelm de Kotzebue, un neamţ căsătorit cu fiica boierului de la Hangu, scria despre muntenii de la jumătatea veacului al XIX-lea: „Ţăranii aceştia de munte sunt o rasă minunată; femeile sunt rareori frumoase, cu atât mai frumoşi sunt bărbaţii, a căror bunătate şi curăţenie în suflet se văd în ochii lor mari şi limpezi. Pe lângă aceasta, ţin cu dragostea Şviţeranului la patria lor cea aspră, cu toate că nu pot găsi de obiceiu decât în apropierea locuinţelor câte o bucăţică de arat. Dacă sărăcia îi mână la câmp, nu poate sta mult, dorul îl mână din nou în munţii lui” (W. de Kotzebue, Din Moldova, Ed. Inst. de arte Grafice Ath. Gheorghiu, Iaşi, 1944, p. 56).
În romanul Baltagul, Mihail Sadoveanu îi descria astfel: „Locuitorii aceştia de sub brad sunt făpturi de mirare. Iuţi şi nestatornici ca apele, ca vremea; răbdători în suferinţi ca şi în ierni cumplite, fără griji în bucurii ca şi-n arşiţele lor de cuptor, plăcându-le dragostea şi beţia şi datinile lor de la începutul lumii, ferindu-se de alte neamuri şi de oamenii de la câmpie şi venind la bârlogul lor ca fiara de codru – mai cu seamă stau ei în faţa soarelui c-o inimă ca din el ruptă, cel mai adesea se dezmiardă şi luceşte – de cântec, de prietenie” (M. Sadoveanu, Baltagul, Ed. Gramar, Bucureşti, 1998, p. 16).
Unele lucruri s-au schimbat, cu siguranţă, dar unele au rămas aici la muntenii noştri…
În munte, văile sunt mai puţin întinse, solul e nisipos sau pietros şi suprafeţele cultivate cu porumb (ciocantin) sau cartofi rareori acoperă consumul proprietarilor. Păşunile şi fâneţele, lemnul pădurilor au constituit principala avuţie a muntenilor. Primele documente referitoare la păstorit în regiune datează din secolul al XV-lea. Spre exemplu, în 1458 Ştefan cel Mare confirmă hotarele braniştei mănăstirii Bistriţa şi menţionează: „…şi nimenea să n-aibă acolo a paşte oi”. În acelaşi document se aminteşte că şi „fânaţul”, locul de cosire, aparţine aceleaşi mănăstiri. Sunt menţionaţi şi munţii Ceahlăul şi Baicul, locuri ce sunt folosite pentru păşunat până astăzi.
Din alt document aflăm că reprezentanţii Mănăstirii Neamţului s-au tocmit cu sătenii din Vânători pentru poienile Poiana Răchiţei şi Poiana Galului de pe Bistriţa, iar în 1599 călugării Mănăstirii Secu au învoire să pască oile pe braniştea Cetăţii Neamţului.
Cu un veac mai târziu Dimitrie Cantemir menţionează că „cei ce locuiesc în munţi au oi, miere şi poame din belşug”, dar şi că „…dijma oilor de la stânele din munţi ale ţăranilor moldoveni” era rânduită clucerului cel mare. Creşterea animalelor, oieritul a fost o îndeletnicire de bază. Dimitrie Cantemir scria: „Dacă părţile Moldovei care se află la apus nu sunt prielnice semănăturilor, creşterea oilor cu care se îndeletnicesc cel mai mult locuitorii din părţile acestea este singura care le dă hrana de fiecare zi.”
Valea Bistricioarei avea din vechime rolul de trecătoare dinspre zonele de şes ale Moldovei spre Podişul Transilvaniei, de la Târgu şi Cetatea Neamţului spre Topliţa sau Ditrău şi Gheorgheni. Era drumul ciobanilor transhumanţi ardeleni numiţi ţuţuieni, care au trecut pe aceste locuri până pe la 1870, când acest fel de păstorit a început să decadă. Mergeau spre şesurile Nistrului sau Bugului şi de multe ori arendau munţi în zonă. Unii dintre ei s-au stabilit pe aceste locuri, existând încă nume ca Ţuţuianu, Bârsanu etc., iar la Târgu-Neamţ era o mahala numită „Ţuţuieni”. Localnicii creșteau țurcana, îndeosebi brumăria și, în a doua jumătate a secolului XIX, numărul celor care posedau peste 100 de capete de oi și 20-30 vite cornute mari era foarte mic. Ei constituiau vârfurile înstărite ale acestor sate, chiaburimea. Locuitorii săraci, care alcătuiau masa populației, aveau în medie 15-20 de oi, o vacă sau două cu lapte, uneori doi juncani. Spre deosebire de populația locală, crescătorii de animale originari din Transilvania, care practicau transhumanța și își mânau animalele la vărat în diferite regiuni ale Carpaților Orientali, inclusiv în zona Neamțului, posedau un număr mare de animale, oile lor fiind țigăi. La 1920 s-a dat o lege prin care se înființau pășuni comunale prin utilizarea poienilor și a golurilor de munte, stimulând creșterea animalelor.
Viaţa de cioban nu era uşoară. Aceştia se confruntau uneori cu perioade îndelungate cu ploi sau secetă, trebuiau să respecte programul, să facă o brânză de calitate şi să doarmă iepureşte pentru că sălbăticiunile dădeau târcoale ocoalelor. Dar erau şi dintre cei ce iubeau traiul în aer curat şi libertatea pe care ţi-o dă imensitatea islazului şi dragostea faţă de animale făcea ca mulţi oameni să aştepte cu nerăbdare să răsară iarba şi să mirosă a primăvară pentru a urca pe munte.
Pentru copii stâna era o sperietoare. Cei ce nu prea iubeau cartea erau ameninţaţi că vor fi trimişi la stână. Dar multora le plăcea în vremurile trecute să meargă la stână, chiar fugind de la școală când se strângeau oile. Mediile se încheiau cu câte un caș sau doi… Acum animalele s-au împuţinat, iar atunci când se hotărăște să se facă stână, șefii de târlă sunt conștienți că ciobanii de meserie sunt din ce în ce mai rari. Încheiem cu câteva versuri sugestive culese de învățătorul Ioan Luca din Farcașa:
„Foaie verde foi de tei, / Îs cioban de la Bușmei. / Frunză verde de-arțăraș, / Eu îs Niță, ciobănaș. / Dragi îmi sunt oițele / Când le ies cornițele, / Dar mai dragi fetițele, / Când le cresc cosițele. / Gluga-mi este a mea casă, / Bota-mi este a mea nevastă, / Masa-mi este-ntr-un picior, / Pe iarbă sau pământ gol”.
Prof. dr. Daniel DIEACONU
