Cel mai longeviv român din toate timpurile a fost Maftei Pop, născut în 1804, care a trăit 148 de ani în satul Osoi, din județul Cluj, după cum menționează Constantin Parhon în volumul “Biologia vârstelor (1955)” și de care s-a interesat și Ana Aslan. Despre el se crede că a fost cel mai longeviv om de pe pământ, dar nu a intrat în “Cartea Recordurilor”, care a apărut chiar în vara anului în care el se stingea din viață (1955), din simplul motiv că nimeni nu s-a gândit să-l înscrie acolo. În “Cartea Recordurilor” cel mai vârstnic om din lume este o franțuzoaică care a trăit 122 de ani, cu 26 de ani mai puțin decât românul nostru.
Cel mai vârstnic român în viață este Ilie Ciocan, care are 111 ani și trăiește acolo unde s-a născut – în satul Cremenari, comuna Galicea, județul Vâlcea. Cea mai vârstnică nemțeancă în viață este Maria Ailincăi din satul Valea Arini, comuna Bălțătești, care a împlinit venerabila vârstă de 105 ani. Este senină, lucidă și destul de sănătoasă (nu mai vede bine, are ceva probleme și cu auzul și i s-au cam înmuiat picioarele), întâmpinând pe toată lumea cu un zâmbet și emanând o energie pozitivă molipsitoare.
O viață de muncă, credință și gânduri bune
A ajuns la această frumoasă etate ținând toate posturile, fără excepție, rugându-se seară de seară, ceea ce îi conferă liniște sufletească, muncind pământul și crescând animale atâta timp cât a fost în putere. Se sprijină într-un toiag și ne țintește cu privirea: “Aici e raiul pe pământ!” sunt primele cuvinte pe care ni le adresează. Emană o simplitate și o curățenie sufletească rară, iar chipul ei întruchipează bunica aceea bună de pus în ramă, să o privești atunci când îți este dor de copilărie, de foșnetul frunzelor și de mirosul gutuilor din fereastra bunicilor de la țară.
De trei săptămâni, doamna Maria și-a părăsit căsuța bătrânească din Valea Arini, unde a trăit o viață, la distanță de doar câțiva kilometri, pentru a veni în Centrul “Cuvioasa Nazaria”, de la Văratec, de care se îngrijesc măicuțele de la mănăstire. Au o istorie întreagă în spate, ea și măicuțele. Încă de când era copil le aducea lapte proaspăt dimineața, venind peste câmpurile cu ierburi unduitoare, desculță uneori, ca să simtă pământul mai bine. Tatăl a fost, înaintea ei, cel mai longeviv din familie, trăind până la 96 de ani. Aveam să înțeleg ceva mai târziu… “Aici e raiul pe pământ!” cuprinde și satul Valea Arini, cu oamenii lui și comunitatea măicuțelor de la Văratec.
Și-a înmormântat soțul și trei copii
Provine dintr-o familie cu patru fete, oameni harnici, care le-au obișnuit din fragedă copilărie cu munca. Fiecare dintre fete a primit zestre 30 de prăjini de pământ. S-a căsătorit de foarte tânără, avea între 16 și 17 ani și a trăit cu soțul ei 30 de ani, până a rămas văduvă. Au muncit amândoi la colectiv, aveau normă, uneori lucrau și zece norme, pe care nu le făceau alții. Acasă mai lucrau bucățica de pământ primită de la părinți, pe care comuniștii nu s-au îndurat să îi ia, pentru că aveau copiii mici. Ea se ducea de multe ori cu vaca de funie la colectiv, că nu avea cui să o lase în grijă. Săpa, prășea, plivea, orice muncă era necesară, nu dădea îndărăt! Iar bărbatul ei căra greutăți mari cu spatele. Ceva mai sensibil a căpătat o răceală urâtă și o slăbiciune la inimă. Cea din urmă, crede doamna Ailincăi, a fost cea care i-a pus capăt zilelor la numai 47 de ani. Îi strălucesc ochii de dragoste și durere și acum, după atâta amar de vreme, când vorbește despre bărbatul care i-a dăruit cinci copii, cinci îngeri.
“Tensiunea, tot îi dădea tensiunea mică, o dădea înapoi la normal, îi părea bine. Și, pe urmă, numai odată o venit la mine și era alb la față. M-am dus cu el la dispensar și medicul de acolo zice: «Trebuie internat!». Și o venit salvarea și l-o dus la Târgu-Neamț, la spital. Eu stăteam pe sală și așteptam, l-o îmbrăcat cu haine de spital și l-o internat! Asta era într-o miercuri. Eu am mers acasă, m-am apucat de curățenie, aveam așa un sentiment… Copiii mai mari erau la școală, cea mică încă acasă. Sâmbătă, gata o fost, s-o dus omu’ meu!”, retrăiește și acum grozăvia acelei pierderi.
Doi dintre copii au murit de mici din cauza unor boli pentru care nu exista tratament pe atunci. Iar pe ceilalți trei copii i-a crescut mai mult singură. Singurul ei băiat a murit acum trei luni, la 69 de ani și doamna Maria încă nu poate vorbi despre el fără să nu lăcrimeze și să-și frământe mâinile: “S-a dus înaintea mea, băiatu’ mamii! Câtă grijă avea el de mine, să nu-mi lipsească!…”
Nora trăiește la bloc, în Piatra-Neamț, împreună cu nepotul care este la liceu sau cel puțin așa își amintește. Celelalte două fete, căsătorite, la casa lor, cu copii, locuiesc una în Bălțătești, în zona Burla, cealaltă în Buhuși. Are o nepoată, Nuța, care lucrează la primărie la Bălțătești.
“Ne-am împrăștiet prin lume…”, spune doamna Maria care a trăit toată viața în satul Valea Arini despre care are numai cuvinte frumoase: “Oameni buni, harnici, mai rar așa!…”
După o viață muncită la colectiv, doamna Maria are o pensie de agricultor, mică, dar o ajută nora și fetele ei, nu se plânge de asta. Întotdeauna a dus o viață modestă, dar tihnită.
“Nu contează regimul, omul bun!”
Cât a fost tânără și în putere a lucrat pământul și la colectiv și acasă, ca să le pună pâine pe masă copiilor. Dar, după ce copiii s-au rostuit, a rămas singură, așteptând cu ochii ațintiți către cer, rugându-se la Dumnezeu, să mai vină vreun nepot sau vreun copil să o vadă. “Mă rog la Dumnezeu, zi de zi, cum am ajuns eu să am atâția ani că n-am crezut, cum am fost și bolnavă și supărată de una de alta!… Seara eu închideam poarta, încuiam ușa și stam în casă, singură!”, oftează doamna Maria. A trăit în capitalism, în socialism și a prins și democrația după 1989. Pentru ea nu a contat și nu contează regimul: “Eu mă sculam înainte de a urca soarele pe cer și mă apucam de muncă. Îmi țineam copilașii lângă mine, luam vaca de funie și o duceam la câmp, mai țineam și-un porc. Și așa, cu munca, n-am simțit și n-am știut! Seara, nu puneam capu’ pe perină până nu spuneam «Tatăl nostru»!…Românului nu-i pasă de regim! Dacă are copiii lângă el, familia, dacă are ce pune pe masă, îi fericit!”…
Cărțile poștale din Sălaj
Își amintește cum primea, în timpul celui de-al doilea Război Mondial cărți poștale de pe front, de la bărbatul ei. În special când a luptat în Sălaj, la aerodrom, acolo unde și bărbații din sate au lăsat coasa și furca și au venit, voluntari, să lupte împotriva hitleriștilor și-a maghiarilor. “Era mare bucurie când venea cartea poștală de pe front! Alergam până la poartă într-un suflet!… Să știi că îi în viață, să știi că îi bine! Și acum nu văd, o literă, nu o cunosc! Nu mă mai ajută ochii!”. La revenirea de pe front nu a fost vreme de stat prea mult la odihnă, s-au apucat de făcut casa. “Și în anul când a murit, toată vara a stat cu pensula în mână, să facă frumos pe la bucătărie, pe la gard, lemne să strângă pentru iarnă! Era așa un om, pâinea lui Dumnezeu și grozav de gospodar!”, își amintește doamna Ailincăi. După moartea soțului a rămas să ia viața în piept singură, văduvă cu cei trei copii de crescut, cu văcuță, cu munca în țarină, la colectiv. A pus fasole, păpușoi, a cosit singură, a ținut porc în continuare. Și oamenii de prin sat o vedeau cum se usucă pe picioare de dorul soțului, cum s-a îmbolnăvit și-a slăbit de supărare și șopteau pe după garduri că nu o va mai duce nici ea mai mult de 10 ani așa, singură, cu atâta amar de muncă.
Fericirea: “Când am văzut că fetele au servici!”
Munca și rugăciunea au fost modul ei de a trăi: “Când eram tânără ziceam: Doamne, oleacă să mai trăiesc și eu să-mi văd copiii crescuți mari, pe picioarele lor! Când or crescut, oleacă, Doamne, să văd băiatul cu servici. S-o angajat la o vopsitorie la Piatră… Și-apoi: Doamne, oleacă să mai zăbovesc pi pământ, să-mi văd și fetele că au servici!”. Pentru femeia simplă ce reprezintă chintesența gândirii țăranului român, gândirea aceea sănătoasă pe care unii au pierdut-o alergând după averi, fericirea nu a fost momentul în care s-a îndrăgostit de omul ei sau când au mers mână-n mână, cu rochia albă la preot. Pentru Maria Ailincăi, acum, la 105 ani, privind retrospectiv peste veacul ei de existență, fericirea a fost… “Când am văzut că fetele au servici!” Iar secretul longevității ei este la fel de simplu: echilibru în toate, să faci și să vorbești numai de bine și credința în Dumnezeu!
“Nu mi-o plăcut să mă duc, să mă distrez, să beu, să cert așa la un pahar! Nu mi-o umblat ochii după bărbați, eu am avut ochi numa’ pentru omu’ meu!… Și acu, îmi amintesc vorba pe care o zis-o despre mine un părinte preacuvios de la Sfânta Parascheva de la Iași, când mi-o dat premiu o carte: Ailincăi Maria, de la Bălțătești, zice, o luat viața în piept singură, trăind mai mulți ani văduvă decât cu soțul său! Și așa o fost!”.
A făcut șapte clase de carte, dar chintesența educației ei a rămas ogorul părintesc, acolo unde a învățat să nu-și rușineze părinții să-i facă să meargă cu ochii în pământ pe stradă, să urmeze munca, să-și cinstească bărbatul și să țină posturile și rânduielile creștin-ortodoxe atâta cât poate. În tinerețe a cusut cămăși tradiționale și ii, ca să țină copiii la școală. Iar fetele, când au crescut, au învățat să țeasă covoare la război și așa și-au putut lua o rochiță mai de Doamne ajută! “Aici parcă zic că e în rai. Așa e de frumos aici. Măicuțele sunt tare bune, au grijă de noi! Nimica nu-mi lipsește. Mai vine câte-o fată să mă vadă, nepotul, nora. E rai vă spui!…”.
Angela CROITORU
Parteneri
Mesagerul Bacău VIDEO-FOTO. Umbrărescu trage tare pe Autostrada A7 la Filipești, Bacău 
ZCH Video – Foto. Mobilizare de forțe pe Autostrada A7 în Neamț și Bacău 
NewsEdge David Popovici, la un pas de a face istorie. Poate deveni primul înotător care reușește dubla europeană la trei ediții consecutive 
BusinessEdge Analiză: Bursele europene sfidează „blestemul” din august. 5 crize explică reputația proastă a lunii 
