”Nu există bucurie mai mare decât cântul împreună” – Sofia Smărădescu, violonistă

Pe 19 august a.c., lumea muzicală, noi toți am sărbătorit ziua de naștere a maestrului George Enescu. Prima ediție a prestigioasei competiții care poartă numele marelui compozitor român a avut loc în urmă cu 66 de ani, în toamna lui 1958. Din juriul competiției de vioară făceau parte atunci Yehudi Menuhin și David Oistrah. Tot în acele zile, cu totul neașteptat, neanunțat, cei doi maeștri s-au întâlnit pe scena Ateneului român, sub bagheta dirijorală a maestrului George Georgescu.

Enescu la Piatra Neamț

Dacă întrebi pe cineva din târgul nostru care este cea mai frumoasă casă de pe str. Ștefan cel Mare, există un singur răspuns. Care? Casa lui Gheorghe Lalu, un grec putred de bogat, pripășit pe meleagurile noastre din vremuri „imemoriale”. Cum fățoasa casă se afla în buricul târgului, în mijlocul naturii, era curtată de toți oaspeții importanți veniți la Piatra. Printre aceștia se numără și marele violonist George Enescu, care a susținut în urbea noastră cinci concerte: pe 9 iunie 1921, 14 mai 1923, 3 martie 1927, 10 decembrie 1930 și 12 noiembrie 1936. De unde știm? Din „Istoria monografică a orașului Piatra Neamț”, scrisă de poetul Gh. Verșescu. ”Doresc să servesc de îndrumător, ducând muzica în cartierele mărginașe, în provincie, în țară, prin serbări, șezători, societăți corale și instrumentale”, spunea răspicat George Enescu în 1936 și s-a ținut de cuvânt. Vasile Alecsandri, bardul de la Mircești, i-a fost de un mare folos. A cules în anul 1842, cântece, balade din zona Neamțului, care-i vor fi de mare ajutor în munca de compoziție. ”Pentru a ajunge din satul meu (Liveni) în marele oraș (Paris) în care îmi închei drumul, am umblat pe o cărare prăfuită, brăzdată de copaci, ce duc, ce se pierd în infinit. Această cale a fost bineînțeles lungă… Ce scurtă mi-a părut”. Astfel își autodefinea Enescu viața. O viață încredințată muzicii și, prin ea, poporului din mijlocul căruia s-a născut.

Iată cât de frumos povestește o copilă din Piatra Neamț primul contact cu marele muzician: ”Când aveam 13 ani ne-a dus să-l vedem pe George Enescu la un concert dat pentru strângerea de fonduri întru ajutorarea studenților, viitorilor muzicieni. Organizat de marele bogătaș Gheorghe Lalu, în casa căruia Enescu poposea ori de câte ori trecea pe sub Cozla. Concertul s-a ținut în sala de spectacole a Liceului Petru Rareș. Sprijinit de imensa sobă de teracotă ce încălzea pe vremea aceea sala, Lalu, adânc emoționat anunță ordinea concursului. Nu termină bine ultima frază de urare de bun venit, că apare Enescu. Ușor adus de spate și fără să se încline la frumoasele aplauze, ținând vioara ca pe un obiect străin de ființa sa, o duce cu gesturi domoale la piept. În sală se revarsă un adagio de Bach” (Sursa – Elena Botez „Fragment de cânt și viață”, colecția „Portret”, 2016).

Înainte de a intra în sala de spectacol a liceului, ni s-a explicat, în linii mari, ce înseamnă o sonată, un concert de vioară, un preludiu, o armonie. ”Poate nu pricepeam noi prea mult, dar izbutea să ne transmită, dincolo de explicații, emoția. Sufletele noastre vibrau”. (Ibidem). Pe atunci, nimeni nu știa ceva despre precocitatea acestei eleve, dar a aflat mai târziu când a ajuns o veritabilă soprană de coloratură. Și-a îndrăgit profesia până la fanatism.

Se pare că lui Enescu îi plăcea târgul nostru

Compozitorul, violonistul, pianistul, dirijorul, pedagogul Enescu și-a iubit țara „ca ochii din cap”. La un moment dat devenise pietrean. Prima întâlnire a ilustrului muzician cu publicul pietrean se pare că a avut loc înainte de anul 1928, deoarece în acel an a apărut și broșura „George Enescu. Contribuții la cunoașterea vieții sale”, de N. Hodoroabă, publicată în ziarul „Avântul” din Piatra. O elogioasă cronică la cartea amintită preciza: ”Îmi amintesc de timpul fericit când pentru prima dată l-am văzut pe George Enescu, în sala teatrului, la un concert al său”. (Sursă – opera citată). Dacă unele date ale unor concerte ținute sub bagheta lui Enescu sunt discutabile, a doua apariție a muzicianului este certă. În fondul documentar al Bibliotecii G.T. Kirileanu din Piatra Neamț se află inventariat programul concertului susținut pe 12 noiembrie 1936 de George Enescu pentru pietreni, programul de sală poartă pe prima pagină portretul celebrului muzician și semnătura sa autografă. În interior se afla o fotografie a casei părintești din Liveni și o scurtă notiță biografică.

Cu prilejul concertelor de la Piatra Neamț, George Enescu, acompaniat de pianistul Ionel Gherea (fiul lui Constantin Dobrogeanu Gherea) a interpretat Sonat în mi minor, întâi și a doua, de J.S. Bach, Introduction și Rondo Capricioso de Saint-Saens, Poema de Chausson și Tzigane de Maurice Ravel. Din păcate, arhivele și fondurile noastre documentare nu păstrează presa noastră locală din această perioadă, astfel încât ecourile concertului susținut la Piatra Neamț de George Enescu ne sunt încă necunoscute. Faptul nu ne împiedică să constatăm însă întâlnirea melomanilor pietreni cu primul muzician al țării, o revelație. Când în România se desfășoară Festivalul „George Enescu” nu putem uita că marele muzician a trecut și prin cetatea noastră (v. „Ceahlăul” din 14 august 1971).

Eminescu, Enescu și Sadoveanu

Primii doi s-au născut la Botoșani, plus Iorga, târg cu mare rezonanță istorică. Este? Să se nască într-un târg moldav toată „crema” țării. Un caz, cu adevărat fericit.

Enescu și Sadoveanu s-au întâlnit pentru prima dată la Iași, în anii războiului, oraș în care Sadoveanu conducea ziarul de front „România” iar Enescu conducea orchestra simfonică. Întâmplarea a vrut ca în casa pe care Sadoveanu a cumpărat-o, sus pe Copou, să locuiască, refugiată, Maruca Cantacuzino, viitoarea soție a lui George Enescu. Era vremea când „dulcele târg” era plin de polonezi refugiați după invazia nazistă de la 1 septembrie 1939. În mahalalele Iașului, Păcurari, Sărărie, Tătărași, seara auzeai cântându-se numai în poloneză. Cert este faptul că românii i-au găzduit pe polonezi frățește în acele grele momente pentru ei.

Chiar după ce Sadoveanu s-a mutat în vilă, Maruca a mai locuit aici. În fiecare seară, violonistul venea pe jos din oraș (locuia pe str. Golia) cu vioara sub braț și cânta pentru Măruca. Se pare că serenadele lui Enescu nu-și prea loveau ținta. Străina nu se topea de drogul trubadurului, deși până la urmă se vor căsători. Cum în fiecare seară era ora de muzică a prințesei, familia Sadoveanu se supunea programului. Întreaga familie făcea liniște și asculta vioara fermecată. Deoarece între apartamentul locuit de Maruca și restul casei exista ușă de comunicare. Astfel, bădia Mihai avea muzică enesciană la dispoziție. Interesant ar fi să știm cu precizie convorbirile celor doi când se întâlneau pe aleile vilei. Cum violonistul se grăbea în fiecare seară să își vadă iubita, mai intra în vilă și de-a dreptul, printr-o gaură de gard. Surprins de Sadoveanu, a fost taxat cu întrebarea: „De ce nu intri pe poartă, d-le Enescu?”. Aceasta a fost singura discuție dintre cei doi titani. Cum și Sadoveanu și Enescu au fost doi mari taciturni, nu ne-au lăsat mărturii, urmează să le deducem. Astfel, toți martorii momentului nu exclud discuții despre Eminescu, pentru care amândoi aveau un cult. În 1975, Ion Potopin scrie în revista „Manuscriptum”: ”Până acum s-a crezut că în anii negri ai celei din urmă conflagrații mondiale, George Enescu s-a adresat pentru prima dată liricei eminesciene cu motiv de inspirație. Cunoscător la fel de bun al folclorului ca și al literaturii clasice, Enescu alege până la urmă Mai am un singur dor. Prin aceasta, două genii se uneau definitiv”.

Conu’ Mihai Sadoveanu, „gazda” marelui muzician nu avea nimic cu „vrăjitorul visului”, cu Enescu. Nu înțelegea „muzica mare”. Nu mergea la concerte și nici nu pricepea ceva care ar fi ținut de educația artistică și nu de instincte. El nu iubea decât arta lui, literatura. Dar asta nu însemna că nu-l prețuia pe compozitor. Îl asculta cu respect „clandestin” și îi acorda atenția deosebită. De la el aflăm despre concertele violonistului date în spitalele de răniți din Iași. Din lipsa de medicamente, erau răniți gata să suporte „pe viu” vreo amputare, numai să le cânte Enescu. Și modestul „lăutar al mamei” cum îl numea în batjocoră fiica Marucăi, venea în sala de operații și cu ochii închiși, după obicei, cânta lângă masa de operație. Era mult, era puțin? Vioara vrăjită a lui Enescu a înfruntat frigul tranșeelor, exantematicul și purulența spitalului, cântând îngenunchiat la paturile agoniei, așa cum se strecurase într-o altă seară și cântase muribundului Luchian și cum, tot în genunchi, cânta la patul mândrei Maruca, nepoată și strănepoată de voievozi.

Enescu a cântat în genunchi o viață întreagă lângă urechea de căprioară a Marucăi și în toate snoabele ei faivoclocuri, serate și alte reuniuni de bon-ton, cântând și iar cântând, probabil spre a justifica acceptarea lui în mariaj, împotriva familiei. Acum dorm alături, la „Pere-Lachaise” (Paris), sub marmura neagră pe care scrie Enesco. Cât de nedreaptă e viața! Serenadele lui Enescu n-au avut ecou. Maruca îl prețuia pe violonist doar ca obiect de cult. Atât!

Prof. Dumitru RUSU