Obiceiul pare a-şi avea originea în sărbătorile romane Saturnalia (17 dec.), dar mai ales Dies Natalis Solis Invincti (25 dec.), sărbători foarte puternice în Imperiul.Roman de Răsărit.
Etimologic, termenul colindă provine din latinescul „calendae” (primele zile ale ficecărei luni în calendarul roman), iar încercarea de a vedea în colindă un derivat din slavul „coleda” nu s-a putut impune pentru că însuşi termenul slav este un derivat al termenului latin.
La romani, Calendae Ianuarii marcau începutul anului administrativ şi erau sărbătorite cu mare fast, având, un pronunţat caracter augural. La aceasta să mai adaugăm şi influenţa unor sărbători ale unor zeităţi orientale, cum ar fi Cibele şi Mithra, care s-au impus şi au intrat chiar în calendarul roman în secolul al III-lea, ca în cazul zilelor Naşterii Soarelui Neînvins (25 decem-brie). Aceste sărbători se bazează pe o libertate totală, generând petreceri excesive, sacrificii animale sub conducerea unui „rege” ales doar pentru acest prilej. De asemenea, aceste sărbători par a fi fost atât de puternice, încât au constituit cel mai mare concurent al creştinismului primitiv şi au fost resimţite ca atare.
Fixat iniţial pe 6 ianuarie, Crăciunul a fost mutat ulte-rior, tocmai pentru a contracara influenţa sărbătorilor păgâne, pe 25 decembrie, de ziua Naşterii Soarelui Neînvins, marcând din secolul al IV-lea şi începutul anului bisericesc. Aceasta strategie a bisericii primare se înscrie pe linia cunoscută a ideologiei de a substitui marilor sărbători păgâne figuri de sfinţi şi sărbători noi, dar, pe de altă parte, ne oferă şi o mostră a forţei de rezistenţă a sărbătorilor păgâne.
Acestea au putut fi substituite cu succes în Europa Occidentală citadină. În schimb în mediile rurale, spre exemplu în Ţările Române au existat secole de-a rândul sub această formă, stratul păgân a rezistat, insinuându-se în noua religie, astfel creştinismul primitiv, îl confunda adesea pe Iisus Hristos cu Soarele. Iar dacă ne gândim că această formă de creştinism se menţine la noi până în secolele al XIV-lea şi al XV-lea, când biserica se organizează ca instituţie în Ţara Românească şi Moldova, putem afirma că au existat condiţiile unei coexistenţe care s-a dovedit paşnică, a unui creştinism popular, a unor reminiscenţe ideologice şi organizatorice culturale păgâne şi a creştinismului oficial ortodox care nu putea să nu marcheze evoluţia civilizaţiei româneşti.
Dacă mai adaugăm şi faptul că biserica ortodoxă română nu a cunoscut instituţii de tipul Inchiziţiei occidentale, manifestându-se mai puţin tiranic faţă de mediile populare decât cea romano-catolică, atunci putem să ne explicăm existenţa la nivelul culturii noastre populare a unor supravieţuiri păgâne.
Aşa se face că, încă din secolul al XVII-lea, întâlnim atestări privind existenţa colindei. Pastorul Andreas Mathesius din Cergăul Mic, judeţul Alba, precizează într-un memorial din 1647 că obiceiul nu numai că se practică în zonă, dar pare a fi deosebit de puternic, iar comunitatea sătească reacţionează cu hotărâre la încercările pastorului de a interzice colindele. Paul de Alep precizează acelaşi lucru în notele sale de călătorie, de data aceasta pentru Muntenia. În secolul următor, Dimitrie Cantemir se referă şi el la acest obicei atît în Descriptio Moldaviae, cât şi în Hronicul vechimei româno-moldo-vlahilor, propunând chiar o explicaţie filologică a originii refrenului Leru-i Ler.
Secolul al XIX-lea, însă, cunoaşte o adevarată efervescenţă în culegerea şi punerea în valoare, prin studii, a colindelor. Pentru prima oară, colindele apar în volumul lui Anton Pann din 1830 intitulat Versuri muziceşti, ca mai apoi să fie prezente din ce în ce mai masiv în culegerile celor mai de seamă folclorişti ai epocii: At. Marienescu (1859), Th. Burada, O călătorie în Dobrogea (1880), G. Dem. Teodorescu (1885), Alexici, Texte din literatura populară română, Gr. Tocilescu (1900), M. Păsculescu, Lite-ratura populară românească (1910), Alexe Viciu, Colinde din Ardeal (1914), T. Bălăşel, Versuri populare române, S. Drăgoi, 303 colinde (1931), B. Bartok, Melodien der rumänischem colinde (1935), G. Breazul, Colinde (1938).
După încercările lui Paul de Alep şi Dimitrie Cantemir de a privi ştiinţific această categorie folclorică, un prim studiu provine de la Johann Karl Schuller în 1860, studiu care apare la puţin timp după ce At. Marienescu semnase prefaţa culegerii sale (1859). Un studiu care precede o prefaţă a unei culegeri importante întâlnim la G. Dem. Teodorescu, folclorist care în 1879 publica Noţiuni despre colinde române, înaintea celebrei sale culegeri (1885).
O lucrare de un înalt nivel ştiinţific apare în 1920, sub semnătura lui Al. Rosetti: Colindele religioase la români, care pune punct discuţiei privind originea refrenului Leru-i Ler, pe care filologul îl consideră derivat din Halleluiah Domine. Dar lucrările cele mai prestigioase apar în deceniul IV al secolului XX: Petru Caraman, Substratul mitologic al săr-bătorilor de iarnă la români, slavi şi alte popoare (l931), Traian German, Tovărăşiile de Crăciun ale feciorilor români din Ardeal (1939) şi Ilarion Cocişiu, Monografia judeţului Tîrnava Mare (1943).
După război apar studii importante, sub semnături prestigioase: Ovidiu Bîrlea, Mihai Pop, Traian Herseni şi Monica Brătulescu sau Octavian Buhociu şi Mircea Eliade. De precizat că lucrarea Monicăii Brătulescu oferă chiar un index motivic al categoriei folclorice analizate, ceea ce înseamnă o premieră în folcloristica noastră (Colinda româ-nească, 1981).
Prof. pr. dr. Mihai CAPȘA-TOGAN
