Sărbătoarea Nașterii Domnului este prăznuita pe 25 decembrie. Nașterea Domnului este primul praznic împărătesc cu dată fixă, în ordinea cronologică a vieții Mântuitorului, numită în popor și Crăciun. Din Sfânta Scriptură aflăm că Maica Domnului și bătrânul Iosif, logodnicul Fecioarei Maria, locuiau în Nazaret. Au fost nevoiți să meargă la Betleem pentru că trebuiau să se înscrie la recensământul organizat de Imperiul Roman. Nu găsesc adăpost și se opresc pentru odihnă într-o peșteră care slujea drept staul pentru vite. Este locul în care Maica Domnului Îl naște pe Mântuitorul.
Într-o predică închinată acestui praznic, Preafericitul Părinte Daniel mărturisea: ”Mântuitorul Se naște sub pământ, în interiorul pământului, ca să sfințească pământul din interior. Se naște din Fecioara Maria ca să sfințeasca firea umană din interior. Este așezat în ieslea necuvântătoarelor pentru ca apoi El să devină hrană pentru oameni. De aceea, această punere în iesle a copilului era una de ordin practic, dar și simbolic pentru că El Se va oferi pe Sine hrană pentru viața lumii”.
Întreg universul participă la nașterea Domnului: pământul oferă peștera, cerul steaua, magii daruri, iar noi oamenii pe Maica Domnului. Mântuitorul primește ca daruri de la cei trei magi: aur, smirnă și tămâie. Aurul ne descoperă că Cel născut este Fiu de împărat, tămâia că este mare preot, iar smirna că Se va jertfi pentru neamul omenesc.
Nașterea Mântuitorului a avut loc către sfârșitul domniei lui Irod cel Mare, numit și Idumeul (74-4 î.Hr.). Pe locul Nașterii Domnului din Betleem a fost ridicată o biserică, ctitorită de Sfânta Împărăteasa Elena.
Sărbătoarea Nașterii Domnului nu este tot atât de veche ca Paștele sau Rusaliile. Menționăm că în primele secole, accentul nu era pus pe ziua nașterii, ci pe cea a morții și Învierii. Din acest motiv, cultul Mântuitorului în Biserica primară era concentrat tot în jurul morții și al Învierii Sale. Astfel, Nașterea Domnului este considerată o sărbătoare de origine mai nouă decât Paștele. Primele documente despre sărbătoarea Nașterii Domnului le avem din secolul al III-lea, în Istoria bisericească a lui Nichifor Calist.
În Răsărit, până prin a doua jumătate a secolului IV, Nașterea Domnului era serbată în aceeași zi cu Botezul Domnului, adică pe 6 ianuarie, în timp ce în Apus era prăznuită pe 25 decembrie, cel puțin de prin secolul al III lea. Sărbătoarea Nașterii Domnului s-a despărțit pentru prima dată de cea a Botezului, în Biserica din Antiohia, în jurul anului 375, apoi la Constantinopol în anul 379, când Sfântul Grigorie de Nazianz a ținut celebra predică care va deveni mai târziu izvor de inspirație pentru imnograful Cosma de Maiuma la compunerea canonului Nașterii (”Hristos Se naște, slăviți-L! Hristos din ceruri, întâmpinați-L !…”).
Prin stabilirea zilei de 25 decembrie ca zi a nașterii Domnului s-a dorit și îndepărtarea cultului închinat lui Mitra, zeul soarelui. Zeul Soare era sărbătorit în jurul solstițiului de iarnă (22-23 decembrie), când zilele începeau să crească și nopțile să scadă.
În trecut, în ziua de dinaintea prăznuirii Nașterii Domnului se ajuna și se făcea slujbă în cadrul căreia erau botezați catehumenii. Era interzisă plecarea genunchilor și oprite prin legi civile spectacolele și jocurile de teatru.
Rețineți, Fiul lui Dumnezeu din iubire pentru oameni și pentru mântuirea lor, S-a făcut tocmai ceea ce iubea: Om. Așadar, sărbătoarea Nașterii Domnului este o sărbătoare a iubirii lui Dumnezeu față de om.
Simbolistica Icoanei Nașterii Domnului
Icoana Nașterii Domnului este una din reprezentările cel mai des întâlnite, însă, a rămas necunoscută în simbolismul ei. Deși ne-am închinat în fața ei de multe ori, puțini sunt cei care au observat că Icoana Nașterii Domnului este împărțită în trei registre. Primul registru simbolizeaza lumea cerească, al doilea unirea dintre divin și uman, iar al treilea umanitatea.
În primul registru, sus, apare bolta cerească. O singură rază răsare din ea, descoperindu-ne că Dumnezeu este unul în ființă. Raza se desface în trei, arătându-ne că în Dumnezeu sunt prezente trei persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, toate participând la mântuirea omului. Raza de lumină dumnezeiască ajunge până spre capul Pruncului Hristos. Pe la mijlocul ei, raza formează o stea.
Referitor la acest aspect, IPS Laurențiu spune: ”Raza cerească coboară din cer peste un munte auster, care sugerează lumea neprimitoare și ostilă, lumea de după căderea în păcat a protopărinților noștri Adam și Eva. Totodată, simbolic, stâncile ascuțite ale acestui munte sunt redate asemenea unor trepte, sugerând unirea cerului cu pământul, prin pogorârea lui Dumnezeu la om și urcarea omului la Dumnezeu, prin minunea Întrupării lui Hristos. Deasupra stâncilor vedem razele Luminii dumnezeiești care mângâie întreaga creație și alungă întunericul păcatelor și al necunoașterii de Dumnezeu prin Întruparea Fiului Său”.
În partea de sus, în dreapta compoziției, în afara peșterii, un înger vestește Nașterea Domnului unuia sau mai multor păstori. În partea opusă a compoziției sunt mai mulți îngeri, iar sub ei, trei magi, venind călare, aducând daruri. Magii nu au aceeași vârstă. Unul este tânăr, altul matur și un altul bătrân, ceea ce ne descoperă că mesajul adus de Hristos se adresează întregii omenirii.
În al doilea registru este reprezentată Maica Domnului, stând pe o hlamidă purpurie, culoarea imperială bizantină, simbol al faptului că este ”Împărăteasa îngerilor”. Mama își privește pruncul, iar prezența sa arată că Hristos nu a avut un trup aparent, ci unul real. Acest registru nu este pur uman, căci este reprezentat și pruncul. Pruncul Hristos nu este înfășat în scutece, ci învelit în giulgiu și așezat într-o raclă din piatră, elemente care anticipează moartea Domnului de mai târziu.
Amintim că trecerea pe pământ a Logosului întrupat s-a petrecut între două peșteri: cea din Betleem (locul nașterii Sale) și cea din Ierusalim (locul înmormântării Sale). Peștera simbolizează lumea căzută în păcat, căci locul din peșteră este unul întunecat, unul lipsit de lumină. Acesta este un motiv pentru care Hristos nu rămâne în mormânt, semn că nu acesta este locul de odihnă al firii omenești.
Dacă privim cu atenție icoana Nașterii Maicii Domnului, observăm că cele mai apropiate de prunc sunt animalele. Aceste două animalele reprezintă profeția lui Isaia (1, 3): ”Boul își cunoaște stăpânul și asinul ieslea Domnului său, dar Israel nu mă cunoaște; poporul meu nu mă pricepe“.
În al treilea registru este prezent Iosif, mai mult îndoielnic decât credincios celor descoperite. El ascultă cuvintele unui bătrân, care potrivit apocrifelor ar fi Thyrreos – personificarea diavolului. Acest bătrân îi vestește lui Iosif că o fecioară nu poate naște, că acest lucru e contrar legilor firii. Invocă drept exemplu toiagul pe care îl poartă: un toiag uscat nu poate înmuguri. Sunt și icoane în care Fecioara Maria nu privește spre Prunc, ci spre Iosif. Rolul acestei priviri ar fi acela de a-i înlătura îndoiala lui Iosif. (SURSA: https://www.crestinortodox.ro/; ICOANE: https://www.doxologia.ro)
