De bună seamă între învăţători au fost mulţi şi poeţi. Ne considerăm privilegiaţi să fi descoperit un poet în munţii Neamţului, unul înzestrat cu profunzime, cu umor şi un excelent versificator. Gheorghe Baltă s-a născut în anul sângeroasei răscoale ţărăneşti, la 20 aprilie 1907 la Buhalniţa. A fost învăţător alături de soţia sa la şcoala de la mănăstire. A suferit în tranşeele din Rusia şi şi-a pierdut picioarele după câţiva ani de la venirea de pe front. A scris numeroase poezii, versificând legende, a creat epigrame, proză şi o bogată memorialistică. În 2010, regretatul inginer Mihai Bulai din Ceahlău mi-a dăruit un caiet al învăţătorului Gheorghe Baltă cu „Legendele Ceahlăului” culese şi versificate în 1927 după povestirile unui cioban de la Izvorul Alb, neştiutor de carte, dar cunoscător al multor legende şi poveşti. Împreună cu ziaristul Ion Asavei l-am căutat pe fiul învăţătorului Baltă, pe Costică, care nu a vrut să ducă mai departe tradiţia învăţătorilor Baltă, ci, iubitor de maşini, a ales să fie şofer şi mecanic auto, şi care a ieşit la pensie de la service-ul mare din Bicaz. Şi, în 2011, cu voia domniei sale, am publicat primele două legende în versuri realizate de tatăl său. Adăugăm „Predoslovia” acestui manuscris de mare valoare pentru noi cei din munţii Neamţului.
“Predoslovie
În vara aceea aveam de gând,
Ceahlăul să-l străbat la pas,
Aflând legendele-i pe rând.
Avui noroc la un popas
De noapte ce-l făcui la stâna
Din fundul Cerebucului.
Din două vorbe am dat mâna
Cu moș Grigore al Cucului.
În limba lui moldovenească
Vorbind ca și un cronicar
Cu-nfățișarea-i pitorească
Moșul Grigore-i un om rar.
Tot timpul mă călăuzește,
Iar eu mergând în urma lui,
Ascult uimit cum povestește
Legendele Ceahlăului.
(6 august 1927 am cunoscut pe Grigore Răduțu, zis a Cucului, care la acea dată avea 73 de ani, trăia într-o căsuță în fundul Izvorului, la 3 km de sat. N-a fost însurat. Analfabet. Născut în 1844)”.
Mai multe poveşti despre Gheorghe Baltă am aflat de la Dragomir Romanescu, rudă cu învăţătorul şi care, cu părinţii săi, cu căruţa dusă de iapa Stela, ajungea des la Buhalniţa. La sugestia sa, am mers la Tarcău, la pensionarul de acum Costică Baltă, care mi-a mai oferit câteva caiete: memorii, epigrame, poveşti pentru cei mici, versuri create pentru diverse evenimente. Două poezii le-am adăugat acestui articol, dedicate suferinţei strămutărilor. Continuăm cu un fragment dintr-o povestire oferită de Dragomir Romanescu revistei „Ecoul munţilor” în care apar şi „bandiţii lui Baltă”: „Am plecat într-o zi de început de septembrie 1945, înainte de amiază, cu gând să înnoptăm la fratele tatălui meu Emanoil Romanescu, preot al parohiei Potoci-Cârnu, sat limitrof cu Bicazul. De la plecare ne-am propus să ne oprim atât la bunicii mei materni care locuiau în comuna Hangu, precum și la vărul primar al tatălui meu Gheorghe Baltă cu soția Cleopatra, ambii învățători, iar el și director al școlii din Buhalnița. Încă înainte de război, școala primară din Buhalnița, ca și locuința directorului se aflau în clădirea fostei mănăstiri Buhalnița. Aceasta a fost ctitorită între anii 1626-1629 de către voievodul Miron Barnovschi. În present, nu mai există, din cauza lacului Bicaz, fiind mutată numai biserica. Clădirea era contruită în careu, biserica aflându-se în curtea interioară a acestuia și fiind în funcțiune, având paroh pe preotul Galinescu. Intrarea spre biserică și școală se făcea pe sub o boltă impozantă deasupra căreia era construit un turn care găzduia clopotnița. Atât spațiile pentru sălile de clasă și cancelarie, cât și pentru locuința directorului cu familia și celelalte trebuințe ale școlii erau amenajate prin înlăturarea pereților dintre unele chilii, așa că școala funcționa în cele mai bune condiții. După bunul obicei al românilor am fost poftiți la masă, dar ne-am întins și la vorbă. (…) Timpul trecând repede, am băgat de seamă că se apropie seara, așa că, regretând că nu mai putem rămâne, am plecat. Drumul era mult mai ușor și fără pripoarele mari care sunt acum de când a apărut lacul. Ieșind din Ruginești, ultimul sat înainte de strâmtura lungă de vreo 10-12 km care ne despărțea de Cârnu, s-a înnoptat. Dar cerul era senin și urma să răsară luna. Ușorul vânt care adia ne făcea călătoria și mai plăcută. După vreo 4-5 km se afla un loc unde șoseaua se îndepărta de Bistrița, lăsând un spațiu mai larg către râu. Cum luna răsărise, apropiindu-ne, am putut vedea că pe acel loc staționau vreo 10 căruțe având caii deshămați. Până să ne întrebăm ce-o fi cu aceste căruțe, ne-am trezit cu doi găligani purtând pistoale automate la piept, care au prins iapa de căpăstru, oprind-o. În clipa următoare, alți doi bărbați, de data aceasta unul purtând o pușcă mitralieră cu crăcana montată (ca să fie mai înfricoșătoare) s-au apropiat de noi.
– Cine sunteți și ce aveți în căruță?
– Dar voi cine sunteți de opriți oamenii în drum? a răspuns taică-meu cu glas ferm și puternic.
– Suntem banda Baltă, răspunde unul dintre ei, de data aceasta cu o voce mai domoală.
– Să fiți sănătoși. Eu sunt învățătorul Romanescu de la Dreptu.
– Cel cu muzeul de animale?
– Cu animale și păsări, muzeul zoologic. Vă rog să-mi dați drumul să plec. E târziu și ne așteaptă fratele meu, preotul din Cârnu.
– Nu putem să vă lăsăm pentru că așteptăm pe cineva și, vedeți, n-am lăsat pe nimeni să treacă.
A apărut al treilea bărbat, înarmat numai cu un revolver îndreptat spre noi.
– Ce aveți în căruță? întreabă acesta care, probabil, era Baltă.
– Fân pentru cal și o putină cu miere pe care s-o dăm pe făină și grăunțe să avem ce mânca la iarnă.
– Vreau să mă urc să văd dacă nu cumva aveți vreo armă.
S-a urcat, a controlat, iar din valijoara cu schimburi a luat trusa de ras a tatălui meu, explicându-i că el poate oricând să-și cumpere alta, dar ei nu pot merge în oraș.
– Vin cu o oală să-mi dați oleacă de miere. Avem niște țuică și merge tare bine fiartă cu miere.
A venit cu oala, i-a dat miere și, în curând, în parcarea de căruțe a fost mare veselie. Iar nu după multă vreme au început să se audă sforăiturile unora dintre căruțași, deci scopul împărțirii țuicii a fost atins. Pe drum n-a mai trecut nimeni. Eu m-am întins în fânul din căruță și m-am trezit când se făcuse ziuă, iar căruțele din jurul nostru începuseră să plece. Tatăl meu înhăma pe Steluța. Baltă cu ai lui dispăruseră. Am plecat și noi printre ultimii”.
Gheorghe Baltă s-a mutat apoi pe valea Tarcăului, unde a murit în 1975, 23 noiembrie. Prezentăm două emoţionante poezii ale poetului de la Buhalniţa la care poposea adesea marele Sadoveanu.
„Despărțire
Peste molozuri ca doi stei,
De piatră în cămașă albă,
Stau doi bătrâni, un moș și-o babă,
Și hoarna între ei.
Au desfăcut căsuța toată
Așa precum au și clădit-o
Cu mâna lor și au lipit-o
Bucată cu bucată.
Un camion cu lemn și scânduri
Stă gata de plecare-n drum
Doar ei să se mai urce-acum
Dar ei stau duși pe gânduri.
Șoferu-i cheamă amărât
Hai moșule, hai tușă dragă,
Chemarea-i însă fără vlagă
Îi stă un nod în gât.
Vin, zice moșul, iaca vin
Dar vezi, să pleci nu-i chiar ușor
Gândeam c-aicea am să mor!
Hai babă, că-i târziu!
Făcu trei pași, se-ntoarse-n dată
Și-și plimbă palma aspră tare
Ca într-o caldă alinare
Pe hoarna nestricată.
Apoi, clipind cam des din gene,
Păru deodată mânios,
Smunci de pălărie-n jos
Și-o trase pe sprâncene.
Bătrâna, își făcu o cruce,
Mai de-te să mai facă una
Dar se opri și iat-acuma
Pornește și se duce.
Trei degete îi stau mănunchi
La mâna dreaptă. Dar din poartă,
Se-ntoarse-n loc și-așa de-odată
Căzu-n genunchi.
Mai mult s-a prăbușit în brânci
Cu fruntea una cu țărâna,
Săltând-o doar să-ncapă mâna
Să-semne cruci.
Dar amintindu-și de ceva
Se-ndreaptă se-ndreaptă iar spre fosta ușă,
Din vatră ia niște cenușă
Și-o pune în basma.
Vârî basmaua-n sân și-apoi
Porni spre poartă-ngândurată
Și făr să mai întoarcă odată
Obrazul înapoi.
2 iulie 1959
Transcrisă la 6 martie 1974 la Tarcău. Cazul este autentic cu bătrânii soți Vasile și Ioana Rogin”.
„Clopotul Mănăstirii Buhalnița
– 15 august 1958 Buhalnița –
Un glas de-aramă se răsfrânge
peste ruinele pustii
prohod cântă, sfârșit plânge
Voievodalei ctitorii.
În mii de cioburi de-ar putea
s-ar sparge acum bătrânul clopot
spre a nu trăi, spre a nu vedea
Ruina care-o plânge-un hohot.
Trei veacuri și-un pătrar a stat
De pază-n turn acolo sus
Trei veacuri glasul i-a cântat
Mărire Domnului Iisus.
Pe credincioși la rugăciune
Trei veacuri pline i-a chemat
Și vești de groază și vești bune
Prin glasul lui împrăștiat.
La vremi de cumpănă a țării
Cu glas de spaimă a vestit
Spre cele patru părți a zării
Când dușmanii au năvălit.
Când norii groși vesteau furtună
În prăbușire peste sat,
Cu glas pătrunzător într-una
Trei veacuri, el ia împrăștiat.
Știa cu-ntorsături de sunet
Bătrânul clopot să reverse
Noian de bucurie-n suflet
La sărbători și zile alese
Și tot cu-același glas de-aramă
Cu son prelung și tânguios,
El însoțea un plâns de mamă
Lâng-un mormânt întunecos.
Acum toate aceste-s duse
Iar mănăstirea e-n ruină
Spre vremurile de mult apuse
Bătrânul clopot, lung suspină.
Glasu-i de-aramă se răsfrânge
Peste ruinele pustii
Prohod cântă, sfârșit plânge
Voievodalei ctitorii”.
Daniel DIEACONU
