Vechea ctitorie a lui Barnovschi / MĂNĂSTIREA HANGU-BUHALNIŢA

Acest articol este dedicat unui monument istoric cu o zbuciumată poveste, care a început în Evul Mediu şi care a fost zbuciumată până aproape de vremea noastră, ce-a cunoscut fastul, dar şi decăderea, care a fost schit, mănăstire, românească sau grecească, şcoală de sat sau biserică de enorie… I s-a spus la început Mănăstirea Hangu, s-a numit mai apoi Buhalniţa şi biserica ei o aflăm astăzi în satul Buhalniţa, comuna Hangu, pe coronamentul lacului Bicaz, la poale de Ceahlău. S-a scris puţin despre istoria ei şi la fel, puţin, nemeritat de puţin, despre ctitorul ei, Miron Barnovschi-Movilă.

Documentul de întemeiere de la Miron Barnovschi din 1627 arată că voievodul a construit biserica la „rugăciunea călugărilor” acelor locuri, văzând „a lor suferinţă şi dorire”. Monahii aveau o sihăstrie cu o biserică mică de lemn, iar domnul le-a făcut o biserică de piatră, cu ziduri şi curte largă.

În 1626, Miron Barnovschi-Movilă începe construcţia pe moşia mănăstirii Poienile a unei biserici pentru un nou locaş de cult monastic, căreia îi oferă hrisov de întemeiere la 20 martie 1627, dar şi de aşezare, stabilind reguli stricte pentru vieţuirea călugărilor: „am început a zidi şi am făcut biserica aceasta întru numele Prea Sfiintei Noastre Născătoarei de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria şi a cinstitei ei Vovidenie, iaste în partea apusului depărtat şi întru deosebită pustie, în locul ce se cheamă Hangul”.

În documentul de aşezare sunt stabilite regulile vieţii monastice: să nu aibă avuţie personală („nice cal, nice stup, nicealtu dobitoc, nimic, nice arături, nice din afara, nice din lountru în mănăstire”), să bea numai apă, să nu practice aslamul (camăta) şi nici negoţul de animale, căci „preoţimea nu mai ştie nimic, ci mănâncă doar la colive ca dobitoacele”. Miron Barnovschi nu apare în cărţile şcolare de istorie de astăzi (dar se scria despre el în cele din perioada interbelică, atunci când N. Iorga, I. Lupaş sau P.P. Panaitescu îl vedeau ca diplomat, inovator, reformator, remarcau mecenatul său şi-i deplângeau tragica-i moarte) şi nici nu s-au scris multe articole sau studii dedicate vieţii şi operei sale. Considerăm, alături de istoricul Aurel Golimas, că Miron Barnovschi reprezintă „un domnitor, o epocă”. La 2 iulie 1633 este decapitat la Edicule, după ce a fost schingiuit pentru averi şi pentru credinţa sa şi testamentul său („carte asupra morţii”) lasă posterităţii imaginea unui mare român şi creştin.

Mănăstirea Hangu a rămas în urma domnitorului înaltă şi puternică, cu ziduri groase şi albe şi bogată. Dar bogăţia nu i-a adus numai foloase. I-au fost luate din moşii, i-au fost înapoiate moşii, a primit danii sau a pierdut din avere, după domni şi vremuri. S-a războit cu boierii Cantacuzini, cu călugării de la Schitul Hangu, cu sătenii. Avea moşii în jurul mănăstirii, pe valea Bicazului, dar şi la Vaslui şi Botoşani.

Din vechiul lăcaș se păstrează ancadramentele din piatră la abside, precum și la intrarea principală. Pridvorul este o construcție ulterioară anului construirii bisericii. În interior atrage atenția forma poligonală a naosului și cele două coloane masive pe care se sprijină arcadele despărțitoare dintre naos și pronaos. În timp a fost adusă din Egipt o catapeteasmă cu icoane foarte frumoase, icoane care se păstrează și astăzi alături de strane sculptate de către preotul Grigore, considerate adevărate opere de artă, având valoare de unicat datorită motivelor zoomorfe. Ușa de la intrare reprezintă unicat în arhitectura bisericilor românești, deoarece păstrează chenarul original din piatră, decorat cu muluri care se întretaie în colțuri. În testamentul pe care-l scria la Constantinopol, înainte de a primi cununa muceniciei, Miron Vodă vorbea despre biserica lui astfel: „Eu nu cred că există un loc mai frumos și mai tihnit pe lume decât mănăstirea mea, din șesul Hangului, la poalele muntelui Ceahlău”. Gheorghe Balş scria în 1933 despre biserica de la Buhalniţa, descriind-o din punct de vedere arhitectonic, evidenţiind uşile, strănile, catapeteasma, mormintele, precum cel al boieroaicei Ileana Ciogolea.

În 1715, la sfatul lui Samuil, patriarhul Alexandriei, domnitorul Nicolae Mavrocordat închină mănăstirea Hangu acestei patriarhii cu toate ale sale, sate şi moşii. Viaţa ţăranului de pe moşiile mănăstirii Buhalniţa devenise grea, după cum o arată documentele vremii. Asupritori au fost grecii, stăpâni ai moşiilor, dar şi românii, cei care au arendat pământurile şi pădurile mănăstirii. Patriarhul Samuil I a locuit în această mănăstire timp de doi ani, 1715-1717, timp în care a avut o strânsă legătură cu monahii erudiți și chiar cu arhiereii din zonă. A trecut munții la Pocrov, unde se păstrează un ceaslov pe care Samuil i l-a dat Sfântului Ierarh Pahomie de la Gledin, episcopul Romanului, care era retras acolo.

Consemnăm o „jeluire” a opt săteni către domnitor: „Fii îndurat, milostive Doamne, părintele săracilor şi ascultă lăcrămătoarea noastră pătimire, ceea ce suferim de la posesorii acestor moşii, domniile lor Dimitrie Stan şi un Neculai Albu, care nici în veacurile oamenilor celor mai varvari n-au putut fi de altă cruzime asupra locuitorilor plugari”. Şi plenipotentul Patriarhiei cere domnitorului să îndepărteze arendaşii, considerând: „Aş îndrăzni a zice că în toate letopiseţele lumii nu see vor găsi atâtea cruzimi şi schingiuri şi asupriri”. Jalba stareţului mănăstirii din 15 mai 1839 condamna abuzurile: „Eu nu sunt în stare să le prescrii, dar nici mult nu le pot răbda, pentru că nu se află cârmuire de la posesor, ci în aceea de robi”.

Mănăstirea Buhalniţa era una bogată, avea un venit anual de 80.000 de lei. 70.600 s-au cheltuit, iar 9.400 au fost întrebuinţaţi la facerea catapetesmei, refacerea chiliilor şi a zidurilor. Cei 70.600 de lei mergeau la vârfurile clerului de la Alexandria; egumenul Atanasie îşi lua şi el o parte bogată şi îi punea pe ţărani să facă rost şi să transporte cele necesare reparaţiilor.

Fiind o mănăstire închinată, Alexandru Ioan Cuza a secularizat averile ei care au intrat în proprietatea statului şi în mare parte pământurile au fost împărţite la ţărani în 1864. În 1863, la plecarea lor din ţară, călugării greci au jefuit mănăstirea, luând cele mai importante opere de artă şi odoare bisericeşti ce se mai păstraseră.

Gheorghe Ungureanu nota într-un studiu din 1931 că „pe locul unde a domnit lenea, prefăcătoria şi înşelăciunea, unde ani întregi s-au văzut cele mai mari nedreptăţi, s-a născut o şcoală primară…”. Biserica mănăstirii a devenit de enorie şi aici s-au perindat mai mulţi preoţi, mai buni sau mai răi pentru biserică şi obşte, după vremuri şi după firi. Să-l amintim pe părintele Metocaru, care de tânăr s-a ridicat la luptă pentru neam şi pentru credinţă şi de tânăr a fost trimis în temniţele comuniste. La biserica din Buhalniţa şi-a aflat liniştea şi a fost bine pentru biserică şi credincioşii ei, aşa cum este şi în zilele noastre în timpul păstoririi unui preot erudit: Cristian Dăscălescu.

La 1958, vechea biserică a mănăstirii Buhalniţa era ameninţată de ape şi doar valoarea ei istorică o scapă de distrugere. A fost demolată cu grijă şi reconstruită mai sus pe pârâul Buhalniţa. Această biserică însă, pentru că era un simbol și pentru că era încărcată de istorie, ea a fost strămutată. Nu aceeași soartă au avut-o și alte sfinte locașuri care au fost efectiv dinamitate sau înghițite pur și simplu de apă. Și când scad apele lacului de multe ori se vede locul unde a fost mănăstirea, zidurile chiliilor, se vede unde au fost beciurile, fântâna. Au rămas oseminte, deși mare parte au fost reînhumate în cimitirul actual al parohiei.

Bătrânii îşi mai amintesc din copilăria lor că mănăstirea era puternică precum o cetate întărită cu ziduri înalte de câțiva metri și late de peste un metru. În curtea bisericii era și școala și mai mulţi pomi fructiferi. Acolo era şi casa învăţătorilor Baltă. Gheorghe Baltă, învăţătorul, a realizat mai multe versificări ale unor legende locale foarte reuşite, aflate de la un cioban de la Izvorul Alb, câteva dintre ele le-am publicat şi noi, a creat epigrame, proză, poveşti şi memorialistică. Aici era vizitat adesea de Mihail Sadoveanu, impresionat de valoarea intelectuală, de vioiciunea sa, chiar şi după ce i-au fost tăiate ambele picioare, consecinţă a suferinţelor din tranşeele din Rusia. S-au mutat apoi pe valea Tarcăului, Gheorghe Baltă murind în 1975.

Călătorul ce pleacă de la Poiana Largului, de lângă legendara Piatră a Teiului, spre Bicaz, o află la jumătatea distanţei. Maiestuoasă, biserica lui Barnovschi îl întâmpină cu zidurile ei înnegrite de Curte Domnească, cu clopotniţa ei albă şi înaltă din care se vede Ceahlăul ca o coamă prelungă şi lată de mistreţ, cu mormintele, cu pereţii ei groşi şi albi, care ascund cinci secole de zbuciumată istorie mult prea puţin ştiută.

Prof. dr. Daniel DIEACONU