În calendarul sărbătorilor neamului românesc, 24 ianuarie ocupă un loc deosebit, așa cum este firesc, dar nu întotdeauna a fost așa, unii au fost împotriva unirii, unii n-au înțeles, unii au fost împotriva lui Cuza și se merită o scurtă incursiune istorică.
Unirea de la 1859 sau „Unirea cea Mică“, așa cum a mai fost numită, a fost o realizare a generației pașoptiste, o generație de excepție a neamului nostru, cu mare legătură istorică, dar și sentimentală cu județul Neamț. Și ne gândim la Vasile Alecsandri, culegător de povești și legende din munții Neamțului (culegea chiar o superbă variantă a „Mioriței“); Alecu Russo, magistrat la Piatra Neamț, cel care a cules legele Pietrei Teiului și Pietrei Corbiței; Mihail Kogălniceanu, avocatul țăranilor nedreptățiți de pe moșiile mănăstirii Neamțului.
La 1848, după înfrângerea manifestației de la Iași de către Mihail Sturdza, capii revoluție moldave au fugit care-încotro. Spre granițele țării au fugit Vasile Alecsandri, Alecu Russo și Alexandru Ioan Cuza și la poale de Ceahlău, la ruinele Palatului Cnejilor încearcă să reziste cu sprijinul localnicilor. Dar lefegii lui Vodă Sturdza erau prea mulți și revoluționarii au fugit prin „vama ursului” spre Transilvania, ca apoi să fie prezenți la marea adunare de la Blaj. Aici scria Alecsandri, privind spre culmile Ceahlăului, o emoționantă poezie: „Adio, Moldovei“. Dar exilul nu a fost lung și pașoptiștii s-au întors pentru a pregăti unirea, după ce, în străinătate au arătat lumii că moldovenii și muntenii sunt parte a aceluiași neam. Aveau de luptat nu doar împotriva austriecilor și turcilor, ci și a românilor, unii dintre ei cu înalte ranguri administrative sau bisericești.
În județele Neamț și Roman, ispravnicii și unii dintre boieri erau împotriva unirii încă de la 1857, s-au folosit de funcții și influență pentru a aresta pe unioniști și a-i molesta (bătăi cu bățul). Printre ei erau învățători, preoți, negustori sau țărani. Personalități de seamă ale Neamțului au fost pentru separatism, le-am căutat de-a lungul timpului motive sau circumstanțe; nu-i vom numi, căci nu e bine să stricăm frumusețea sărbătorii.
Kogălniceanu, Alecsandri, Russo, Rosetti, Bolintineanu întorși în țară s-au strâns în jurul colonelului Cuza, fostul lor tovarăș de la „pașopt”, om educat la Paris, Padova și Bologna, cu o carieră deosebită în armată. S-a căsătorit cu Elena Rosetti, cea care pentru nemțeni a devenit Elena Doamna, cea care și-a petrecut ultimii ani din viață la Piatra-Neamț, până la 1909, în casa de pe strada Ștefan cel Mare. La 24 ianuarie 1859, la București, este ales de Adunarea Electivă Alexandru Ioan Cuza la fel ca în Moldova. Românii au curaj și pun Marile Puteri în fața faptului împlinit. Se realizează „Unirea cea mică“ și populația orașelor, dar și a satelor se bucură. Cum o fac? Ies pe străzi sau ulițe și cântă, strigă, joacă „Hora Unirii“ a lui Alecsandri pe care o pregătise, vizionar, dar firesc, încă din 1857. Sau ca pietreanul care a dat foc casei ca să ardă ca o torță în mijlocul nopții întunecate și lungi de ianuarie. Nemțenii au ieșit pe străzi cu torțe, iar în zilele ce-au urmat au urcat butoaie mari cu catran pe vârfuri de dealuri. „Unirea națiunea a făcut-o!“, declama Mihail Kogălniceanu, iar domnul Unirii a fost Vodă-Cuza, care a început o operă de mari reforme pentru un stat rămas în urmă. Alături de colaboratori de mare valoare, a făcut reforma agrară și reforma învățământului. Le-au precedat secularizarea averilor mănăstirești și în special a celor închinate unor puteri străine, care funcționau ca un stat în stat, autoritățile române nu puteau interveni pentru a rezolva nedreptățile făcute țăranilor de egumeni sau vechili fără de inimă pe moșiile mănăstirilor Neamț, Bisericani, Pângărați sau Buhalnița. Nu e de mirare că Vodă Cuza a născut numeroase legende, unele inspirate de modul în care s-au făcut reformele.
Cuza și Kogălniceanu au dat pămînt țăranului și astfel sătenii au coborât cu casele lor de pe vârfuri de dealuri și din funduri de pâraie spre terenurile bune lîngă albiile principale, mai largi și mai rodnice. S-au făcut noi sate și biserici și mulți dintre noi de prin sate mai avem pus bine documentul de împropietărire cu semnăturile lui Cuza și Kogălniceanu. Și tot lor li se datorează reforma educației, când învățământul elementar a devenit obligatoriu și gratuit. Astfel, fiul de țăran și-a luat trăistuța de-a șoldu’, cu abecedarul, lângă care a pus o bucată de mămăliguță, o ceapă și-o scrijică făcută pe plită și-a mers să învețe carte. Și-au învățat de multe ori mai mult decât cei cu de toate pe lângă ei. Și din fiii de țărani au fost mulți care au făcut cinste Neamțului, județul din care au plecat. Cuza a făcut mult bine, dar a avut și greșeli, și în politică greșelile se plătesc. Și el a plătit pentru ele. A părăsit tronul zicând frumoasele vorbe: „Să dea României să-i fie mai bine fără mine decât cu mine!“
A urcat pe tron Carol de Hohenzollern și sărbătoare a devenit 10 mai, Ziua Regalității. Dar mai ales în școli și în sate, adevărata sărbătoare națională era tot 24 ianuarie. Anul acesta 24 ianuarie este sărbătoare legală, cu zi liberă și cei mai mulți dintre români vor să fie acasă, fie pe pârtii. Elevii vor avea și ei zi liberă și este mai greu să-i aduni la manifestări. Dar cei ce simt românește vor găsi un mijloc să sărbătorească Unirea: la școală, la biserică, la muzeu sau la căminul cultural. Este o dată importantă a istoriei noastre și trebuie și cinstim memoria celor care au fost părinții României moderne, cei care au făcut primii pași pentru România Mare.
***
Paşoptiştii au fost cei care au realizat o adevărată „deşteptare” a sentimentului naţional, o generaţie de excepţie ce a început revoluţia şi a făcut Unirea Principatelor. Nemţenii şi romaşcanii şi-au avut şi ei reprezentanţii de seamă la revoluţia de la 1848 şi la înfăptuirea Unirii. Lupta pentru unirea celor două principate a cunoscut o mare amploare în toate centrele Moldovei, mica burghezie, meșteșugarii și muncitorii, ţăranii, în frunte pe tinerii „luminați” veniți de la studii din Occident, au luptat să contracareze acţiunile boierimii antiunioniste.
Lupta pentru Unire
În perioada premergătoare Unirii Principatelor, în ținuturile Neamț și Roman, locuitorii, cu însuflețire, au sprijinit alegerile pentru Divanul Ad-hoc al Moldovei, pentru o victorie a partidei unioniste. Foarte activ s-a dovedit a fi în această direcție Comitetul Unionist din Roman, care a propovăduit „prin ocoale şi pe la răzeși” ideea unirii, propagandă care a făcut ca un număr însemnat de pontași să participe la lucrările divanului din capitala Moldovei. La 17-29 martie 1857, Comitetul Unirii din Roman aducea la cunoştinţa Comitetului Central al Unirii din Iaşi, referitor la necesitatea stringentă a Unirii, că noi „suntem pătrunși de aceleaşi sentimente, aceeaşi dorinţă şi aceeaşi profesiune de credinţă”. La 27 martie-8 aprilie 1857, membrii Comitetului Unirii din Piatra-Neamţ comunicau la Iaşi că vor face totul pentru „triumfarea Unirii şi a candidaţilor de deputaţi în viitoarele alegeri”. Un Comitet al Unirii ia ființă în Piatra, în primăvara anului 1857. S-au ales șase membri: Aga D. Gheorghiadi, spătarul Cozadini, serdarul N. Albu, comisul Scarlat Rujinschi, paharnicul E. Homiceanu și Dimitriu. La 9 (21) aprilie, comitetul local arată că „s-a socotit a se încredința sarcina de deputat la Divanul Ad-hoc pentru târgul Piatra, d-lui Aga Gheorghiadi. Iscălesc Rujinschi, Dumitriu, Homiceanu”.
Episcopul Melchisedec a fost un patriot luminat, care s-a dovedit un adept înfocat al Unirii Principatelor, cu o activitate susţinută, membru în Divanul Ad-hoc al Moldovei, unde, chiar de la prima şedinţă, din 7 octombrie 1857, a militat pentru Unire. Dezbaterile pentru adunările ad-hoc s-au dovedit a fi extrem de intense în târgul Romanului. Ioan Vasile Levărdă şi Dimitrie Matcaş au exprimat dorinţa de unitate a locuitorilor acestor meleaguri în cadrul Divanului ad-hoc, iar Alecu Russo, Constantin Brăiescu, Ion Ştefănescu-Românul şi Alexandru Teodorie au susţinut cu fermitate alegerea lui Alexandru Ioan Cuza. Inginerul Gheorghe Vucenic, vornicul Gr. Done, Mihail Jora, logofătul Constantin Sturdza-Scheianu, Dimitrie A. Sturdza, Costache Hurmuzachi au fost susţinători fervenţi ai Unirii Principatelor.
Vestea Unirii și dubla alegere ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza au produs o adâncă emoție în rândul locuitorilor, așa după cum notează unii martori oculari, cum a fost pictorul Nicolae Grigorescu, aflat la Agapia în acea vreme. La vestea dublei alegeri a lui Cuza, a ieşit în mijlocul satului unde, împreună cu sătenii şi cei aflaţi în mănăstire au jucat „Hora Unirii” într-o bucurie de nedescris.
Locuitorii oraşului Piatra, la care s-au adăugat şi cei din mahalalele şi satele apropiate, s-au adunat în seara zilei de 24 ianuarie 1859 în piaţa publică, pe străzi, dansând şi cântând toată noaptea: „Seara oraşul cu toate mahalalele şi cei doi munţi dinprejiur s-au iluminat cu cea mai brilantă luminăţie plăcută la privire, care a rămas până către ziuă pe lângă care atât orăşeni cât şi locuitori de prin megieşeştile sate, ce se adunaseră în mai multe grupuri… benchetuiau pe toate uliţele, prin veselie şi cântări de muzică, fluiere, cimpoaie şi cântece vocale, iar dimineaţa au răsunat în oraş buciumele”. Cu ajutorul a „şapte putini” de păcură aşezate la Eforie, la Şcoala publică şi pe vârfurile dealurilor Cozla şi Pietricica” s-a creat o luminare deosebită, iar institutorul Halunga de la Şcoala Publică nr. 1 din Piatra Neamţ, de atâta bucurie şi pentru a crea o torţă imensă în mijlocul oraşului „a dat foc casei sale din mahalaua Valea Viei şi împreună cu alţi locuitori a jucat Hora Unirii”.
După Unire: secularizare şi reforme
După desăvârşirea Unirii, un mare număr de cetățeni din județ au trimis scrisori emoționante, în care își exprimau speranța de mai bine. În anul 1863, locuitorii satelor Muncelul de Jos, Poienile de Jos, Poiana Humei, Măsăhăneşti şi Oniceni din judeţul Roman, într-o scrisoare adresată domnitorului Cuza îi cer să apere ţara „…în contra străinilor şi asupritorilor dinăuntru”, care le-au încălcat drepturile, să se schimbe sistemul de guvernământ pentru a nu se mai face „…legi arbitrare… despre noi, fără noi ”.
Proprietățile de dinainte de secularizarea lui Cuza din județul Neamț se împărțeau între mănăstiri (Mănăstirea Neamț: 64.000 ha – 18,5%; Mănăstirea Bistriţa, cea închinată Sf. Mormânt în 1687 de Doamna Safta a Domnitorului Gh. Ştefan: 75.000 ha – 20,5% din suprafaţa întregului județ; Mănăstirea Buhalniţa: 20.390 fălci, stăpânind munții din Ceahlău până în Ghindăoani; Mănăstirea Bisericani: 19.095 fălci; Mănăstirea Pângăraţi cu 11.822 fălci; Mănăstirea Agapia cu 7.177 fălci etc.), boieri (aproximativ 45 de proprietari stăpâneau circa 117.000 ha, adică 32% din suprafaţa judeţului, cel mai mare latifundiar al ţinutului fiind prinţul Mihail Sturdza – Hangu cu aproape 40.000 ha) și răzeși (8.000 ha, deci 2% din suprafaţa Neamţului: cu Câmpul lui Dragoș – satele Cândeşti, Soci, Rădiul şi Mastacăn și 14 sate).
Anul 1859 a adus pentru români „Mica Unire”, dar şi începutul unei epoci de mari reforme a unei generaţii politice de excepţie în frunte cu Mihail Kogălniceanu şi Alexandru Ioan Cuza. Dar, oricât de bine intenţionaţi, oamenii politici erau boieri (sau industriaşi) şi interesele clasei lor i-au împiedicat să facă îndeajuns pentru ţărani. Nu putem minimaliza curajul lui Cuza şi Kogălniceanu de-a seculariza averile mănăstirilor închinate. Astfel, pe valea Bistriţei şi Bicazului, în posesia statului au intrat moşii ale mănăstirilor Buhalniţa, Pângăraţi, Bistriţa şi Bisericani. Mănăstirea Buhalniţa a fost părăsită de călugării greci, nu înainte de a fi jefuită, inventarul rămas fiind foarte sărac, cu puţine odoare, mobilă sau vite. Moşiile Ghindăoani, Cracăul Negru, Crăcăoani, Curecheşti, Izvorul Muntelui, Secul, Poienarii şi Chisirigul au trecut în proprietatea statului.
Bisericani a fost una dintre cele mai bogate mănăstiri din țară, fiind multă vreme un vestit cuib de cărturari, mulți ajungând în țară episcopi și mitropoliți, între care e și vestitul episcop de Buzău, Mitrofan. După secularizare, mănăstirea a fost transformată în penitenciar, iar apoi un mare sanatoriu pentru tuberculoși. Agapia devenise şi ea un important lăcaş religios şi de cultură. Avea o zestre de odoare şi icoane deosebită, transformând-o într-un adevărat muzeu. Un potir și una din crucile de Sfânta Masă erau din secolul al XV-lea. Numeroase alte obiecte, prezentând o mare importanță artistică, erau din secolul al XVI-lea, de la Petru Șchiopul și de la alți ctitori, din secolul următor. Pereții și tâmpla bisericii sunt împodobiți cu o pictură de o valoare deosebită: opera marelui pictor Nicolae Grigorescu, la vârsta de 18 ani.
La 31 martie 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a promulgat Legea pentru comunele urbane şi rurale şi pentru înfiinţarea consiliilor judeţene. Astfel, se reglementa distinct administraţia urbană faţă de cea rurală. Totodată, comuna rurală căpăta personalitate juridică. Fiecare comună avea o casă a comunei, numită Primărie. Pe lângă acestea cele urbane aveau un corp de pompieri şi, în caz că existau peste 6.000 de locuitori, aveau şi un spital. Conform legii administrative din 1864, județul Roman va fi împărțit în 4 ocoale, Moldova, Siretul de Sus, Siretul de Jos și Fundul. Legea comunală din 1892, ce completa legea lui Cuza, introducea plasa în locul ocolului, Romanul fiind împărțit în 6 plase: Fundu, Mijloc, Moldova, Siretul de Jos, Siretul de Mijloc, Siretul de Sus. Legile lui Cuza aduc cu ele și instituțiile bine definite, atât la nivel județean, cât și la nivel local. Astfel, exista Consiliul Județean condus de un președinte, iar în fruntea județului exista un prefect numit de domnitor. Tot în 1864 apare consiliul comunal în comune, ca organ deliberativ, primarul având rol executiv.
Prin ”Legea instrucțiunii publice” din 1864, începe înființarea de școli cu învățământ elementar obligatoriu în întreg județul. Lipsa localurilor pentru școli făcea ca orele să se țină în mici cămăruțe făcute din vălătuci de pământ, în curți lângă copaci în zilele însorite.
Cuza a fost înlăturat de pe tron şi a fost adus un prinţ străin. Cu o domnie scurtă, de doar şapte ani, artizan al Unirii şi al recunoaşterii ei, Cuza a iniţiat o amplă operă de reforme şi pentru toate cele făcute de el a fost considerat „părintele statului românesc modern”. Dar a fost în primul rând „părintele ţăranilor”, din şesul Romanului şi până în munte la hotarele cu Transilvania ţăranii au primit pământ, care să fie al lor şi să-l muncească şi copiii lor au putut merge la şcoală. Ţăranul român i-a păstrat o imagine neştearsă, una dintre cele mai frumoase, curate şi ample ale mitologiei istorice româneşti.
Festivitate de fondare a Cenaclului „Ecoul Munţilor”
Data de 24 ianuarie nu este doar „Ziua Unirii”. Cel puţin pentru Asociaţia Pro Grinţieş, Asociaţia Culturală „Eu Cred” Taşca şi pentru revistele „Mesagerul de Neamţ” şi „Ecoul Munţilor”. La restaurantul „Malvimend” din Tulgheş (localitate care de-a lungul istoriei ei a aparţinut şi Moldovei şi Regatului României) se va desfăşura într-o atmosferă oficială (cel puţin în prima parte a manifestării) festivitatea de fondare a Cenaclului „Ecoul Munţilor”. Invitaţii noştri sunt nemţeni, dar şi de la Corbu, Tulgheş, Borsec (judeţul Harghita) sau Broşteni (judeţul Suceava). Invitat special este pictorul şi sculptorul, dar în special caricaturistul, Ovidiu Stanciu, locuitor astăzi al oraşului Suceava, dar originar din Bicaz, fiul colaboratorului nostru, regretatul profesor Traian Stanciu. Acesta va prezenta câteva zeci de lucrări. La fel va face şi artistul fotograf Sebastian Vasile Luca, originar din Broşteni. O carte de poezii (autor Marius Coşerariu) şi una de popularizare istorică (autor Daniel Dieaconu, publicată cu sprijinul revistei „Mesagerul de Neamţ”) vor fi prezentate în cadrul manifestării.
De partea artistică şi de sărbătorire a Zilei Unirii se vor ocupa Lăcrămioara Pop, Ecaterina Curcă, Grupul folk „Eu Cred”, Ionuţ Coşerariu, Cătălin Popovici şi alţi tineri artişti din grupurile „Eu Cred”, „Ecoul Munţilor” sau „Muntenii Broştenilor”. Prezenţa se asigură pe bază de invitaţie, cererile vor fi făcute către organizatori. Manifestarea va fi prezentată video/foto/text de către „Mesagerul de Neamţ”. Deci pictură, fotografie, carte, cântec, toate sub semnul Cenaclului „Ecoul Munţilor”.
Daniel DIEACONU
