„Nu cred că mai este în lume vreo țară în care să se consume atâta energie cu politica” – Mircea ELIADE

22 decembrie 1989, dictatura comunistă din România s-a prăbușit. Vremuri cumplite pentru democrație. Revoluționarii ieșiți în stradă acum 35 de ani scandau sus și clar lozincile: „Jos comunismul!”, „Libertate!”, „Noi suntem poporul, jos cu dictatorul!”, „Vom muri și vom fi liberi!”, „Ole! Ole! Ceaușescu nu mai e!”…

Ana, filatoarea de la 8 Martie din Piatra Neamț, revoluționara cu diplomă, a întâlnit-o pe bunica mea, chiar în poarta casei. A întrebat-o curioasă: „Bunică, a căzut Ceaușescu?”. Bunica, Dumnezeu s-o odihnească, femeie blajină și bună la suflet, neștiutoare, a răspuns cu o întrebare: „De unde să cadă Maică, că l-am văzut la 23 August mergând bărbătește”. După care, speriată, a dus mâna la gură și s-a întrebat singură: „Oare ce-o fi spus moșneagul meu de grozăvia asta?”. Că moș Ghiță s-a dus mai devreme cu câteva luni.

Adevărul e că revoluțiile iau istoria prin surprindere, vin și pleacă, deodată te trezești în mijlocul ei. Și gata. Uitați-vă la politicienii noștri actuali, se scoală dimineața pașnici, puși pe fapte mari și deodată citești pe burtiera televizorului: „Scandal în Parlament!”. De ce suntem oare așa de pătimași. Explicații ar fi. În primul rând, românii sunt latini le place să trăncănească, cu sau fără rost. Și apoi, democrația s-a născut la Atena, la eleni, iar grecii înșiși au abandonat-o, lumea uitând de ea vreme de circa 2000 de ani! Democrația revine în epoca modernă și devine sistem de guvernare în SUA și Franța. Aceste două țări sunt campioanele democrației. Ca trecători prin Europa ne-am molipsit și noi de democrație. Puțin, nu cronic. Cu ocazia revoluțiilor.

Ieșirea din zig-zagurile întunecate ale acestui labirint istoric, mereu râvnită și întotdeauna plătită cu jertfirea celor mai destoinici reprezentanți ai fiecărei generații, a rămas din păcate până astăzi doar o virtualitate, în care politica și-a asumat rolul de călăuză. Cât de bine a făcut politica istoriei? Cât rău? Cât rău a putut să evite? Pe cine a slujit și căror forțe și interese i s-au subordonat de fiecare dată? Sunt chestiuni asupra cărora nu insistăm, lăsăm această grea misiune istoricilor, să așeze ei lucrurile în adevărata și nepărtinitoarea lor lumină. Vă avertizez: politica e plină de decepții, puțini „oameni mari” s-au mai ridicat din cenușă.

Scena politică devine tot mai tristă

Revoluția Română din Decembrie 1989 e scoasă de la naftalină o dată pe an. Când ne amintim, la finele anului calendaristic. Atunci se numește când „Revoluție”, când „Lovitură de stat”. Un profesor din târgul nostru, reședință de județ, ex-jurnalist de clasă a botezat-o „mascaradă”. De ce? N-a murit de glonț terorist niciun revoluționar pietrean, la Revoluție participă toată suflarea urbei, Revoluția are un program, obiective… Ori la Piatra Neamț s-au cântat niște colinde la Casa Albă Județeană de partid, dirijate de un preot, s-au ars niște cărți de-ale lui Ceașcă și când au apărut liceenii de la Petru Rareș cu tablourile Tovarășilor pentru incinerare „Revoluția” s-a terminat. Motivul? A apărut temutul activist de partid, Acrîșmăriței Nicolae, urmărind elevii „reacționari”.

Cei mai mulți revoluționari intrau în categoria curioșilor. Pe treptele „Casei Albe” se aflau profesorii Alui Gheorghe, evident mai tânăr cu 35 de ani, Dumitru Luca, un profesor de istorie care slujea băieții cu ochi albaștri, cadrul universitar Bolohan, directorul Liceului „Petru Rareș” Mihai Mancaș, acum în Franța, cu prilejul „Revoluțiunii” și-a pierdut pălăria. N-a mai găsit-o niciodată. Revoluția i-a rămas datoare cu o pălărie, musai nouă. Așa povestea dumnealui cu mult talent și exagerat!

Nu sunt analist politic, nu am nici talent de ghicitor și nici acces la informații confidențiale de mare importanță, dar am un avantaj mare. Am o vârstă matusalemică (86 de ani) care îmi permite să trec prin om când discut cu el. Mai ales prin politicieni. Îi miros imediat pe mincinoși, lăudăroși, toxici. Vă mai amintiți? În primăvara lui 1989 Ceaușescu a anunțat că România și-a încheiat plata datoriilor și nu mai este nimănui datoare. Mai mult, nea Nicu a făcut să se voteze o lege prin care i se interzicea guvernului român să mai apeleze la credite străine, să se îndatoreze așadar. Totul având drept scop să ferească țara în viitor de riscurile pe care cu atâtea sacrificii le-au înfruntat în anii ’80, anii atât de cumpliți pentru toți. Nimeni din Occident nu ne-a felicitat pentru lichidarea datoriilor. Ba mai mult, „România liberă” ne-a criticat aspru. Când „Cel mai iubit fiu al poporului” Ceaușescu și-a exprimat dorința, dar și putința ca România să iasă pe piața de credite, acordând împrumuturi cu o dobândă mult mai mică decât cea de obște practicată pentru a dovedi umanismul societății pe care o reprezintă, Tovarășul și-a semnat singur condamnarea la moarte! Așa ceva nu se face cu mai marii lumii. Urmarea o știți. Marea finanță internațională s-a făcut foc și pară. L-a pus pe împricinat la zid și Kaputt! Dacă într-adevăr a fost așa, Ceaușescu putea ajunge un erou. S-a jertfit pentru noi, cei mulți care nu l-am înțeles, de aici și cântecul de jale: „Nea Nicu, să ne ierți/În decembrie am fost beți!”. Dar dacă n-a fost așa?

Cine privește astăzi harta scumpei noastre țărișoare, după alegerile locale și parlamentare, poate constata că la noi votul copiază relieful patriei iubite: o treime e munte, aici ne-am aciuat și noi nemțenii, o treime deal, o treime câmpie. În jur de o treime votează neclintiți PSD-ul, sau orice seamănă cu acest partid. O altă treime se împarte între cei cu viziune liberal-democratică (e vorba de clasa educată, care din când în când gândește cu propria minte). În fine, ultima treime e confiscată de votul etnic și de diferite forme de extremism: naționalism, xenofob, antisemit sau pur și simplu, „puroiul abjecției umane”. Expresia am luat-o dintr-o revistă de cultură, „România literară”.

După părerea unor votanți recenți, noțiunea de fair-play e pe cale de dispariție, se confundă cu cea de fraier. Acum ți se spune doar: „îmi oferi postul de… vin în partidul tău. Nu? Pa și pusi!”. Așa au început să apară noi candidați pentru fotoliul de la Cotroceni. Două exemple: Crin Antonescu și Nicușor Dan, unul, mare matematician, celălalt, talentat pokerist.

Voci în Agora

Politica a devenit în ziua de astăzi știință. Ea trebuie învățată. Și crezul oricărei științe este: a ști, înainte de a rosti. Din învățăturile ei, din experiența ce o sintetizează se poate ivi idealul politic, idealul național de care avem astăzi atâta nevoie. Într-o țară ca România, unde nu se construiește în 35 de ani un teatru, nu putem vorbi despre cultură. Viitorul țării nu se poate schimba prin incultură. Constat, nu acuz! Avem Guvern nou, stăm cu ochii pe el, să vedem de ce este în stare.

Dl. Ciolacu, după ce și-a văzut sacii în căruță, dă mâna cu toți, cu unii chiar se pupă. Oare nu își dă seama că anul care a început va fi dificil? Că țara e confuzionată? Se mai uită din când în când la lista de prezidențiabili ce urmează a veni la Cotroceni, în aprilie. E greu să alegi dintre un cartofor, un olimpic la matematică și un ex-ministru al Educației. Vor apărea și alții. Să poftească! O enigmă și un miracol e neînțelegerea care a izbucnit între românii din Diaspora și cei rămași acasă. Din ce pricină, nu se știe. Și croații au avut alegeri prezidențiale. A câștigat fostul președinte din primul tur. Așa aș vrea și eu un președinte. Poate mă ascultă Cel de Sus!