O istorie mai puțin cunoscută, cea a colectivizării forțate, a luării pământurilor țăranilor români la CAP, a confiscării averilor începând cu țăranii cât de cât înstăriți, este spusă într-un mod original în Tămășeni, în casa familiei Ioachim Bulai, străbunicii deputatului USR de Neamț, Iulian Bulai. Aici a fost înființat, în urmă cu 4 ani, primul și singurul Muzeu al Colectivizării din România.
Inițiativa a aparținut Asociației Memorialul Colectivizării din România, din care fac parte, în calitate de membri fondatori, deputatul USR de Neamț, Iulian Bulai și profesorul de istorie Ovidiu Albert. La realizarea acestui muzeu au contribuit și partenerii de la ”Asociația Mușatinii” din Roman, consultanți, experți, voluntari.
Au fost studiate documente din arhiva Memorialului Victimelor Comunismului, de la CNSAS și Institutul de Investigare a Comunismului.
Muzeul poate fi vizitat în zilele de sâmbătă și duminică, între orele 12:00 și 16:00, pe baza unei programări prealabile telefonice, pe pagina oficială de Facebook sau pe site-ul oficial muzeulcolectivizarii.ro.
“Acest muzeu este o inițiativă aparținând unor oameni de suflet care au considerat că este important pentru generațiile actuale și pentru generațiile viitoare să nu uite. Este un recurs la memorie, am spune noi, și el pornește de la o poveste a lui Ioachim Bulai, cel care s-a născut în 1948 și a traversat toate aceste povești legate de comunism, fie prin intermediul părinților sau bunicilor care au împărtășit cu el această poveste, fie prin experiențe pe care le-a trăit personal în timpul comunismului. Este povestea unei familii care a avut de suferit în urma colectivizării forțate care a avut loc între 1949 și 1962”, spune profesorul de istorie Ovidiu Albert, ghidul muzeului.
Povestea lui Ioachim
Ioachim Bulai s-a născut în 1948 într-o familie de țărani din Tămășeni, pe Valea Siretului – sat cu o istorie mai veche de 550 de ani. Este fiul lui Petre al lui Borcănel, un țăran foarte vrednic. În timpul exploziei culturii de sfeclă de zahăr din Moldova de la sfârșitul anilor 1800 a dat dovadă de mare dibăcie luând în arendă mai mult pământ pe care l-a cultivat cu sfeclă. Treburile au mers bine, a împrumutat mulți bani și a cumpărat un lot de pământ mai mare pe malul Siretului, pământ arabil, zăvoi și pășune. Petru Borcănel a murit de tifos în 1918. Era tânăr, dar a lăsat treburile gospodăriei și mica sa afacere în mâna a șapte copii și a văduvei sale.
Ianuș, băiatul lui cel mai mare a muncit și mai mult și a cumpărat două mori pe Siret și un pod pe care le-a lăsat moștenire lui Petre, tatăl lui Ioachim.
În 1906, străbunicul Petru îi face această casă – în care s-a amenajat muzeul – lui Ianuș. În 1941, bunicul Ianuș îi face casă lui Petre, cu prăvălie și crâșmă. În anii ’50, comuniștii i-au luat acestuia din urmă aproape tot – mai puțin pietrele de moară care sunt și astăzi în curte. Pe lângă confiscările de teren, pod și moară, comuniștii au mai confiscat și două jumătăți de casă. Într-una au făcut magazinul Cooperativei de Consum și Centru de achiziții, în cealaltă post de miliție. Miliția nu a fost mult timp în casa veche, în schimb magazinul Cooperativei de Consum a rămas în casa cea nouă până în 1992.
Și bunicul lui Ioachim din partea mamei a fost victimă a colectivizării. A fost bătut crunt și deportat 3 ani la canalul Dunăre-Marea Neagră. Asta pentru că avea crâșmă în satul vecin și comuniștii îl suspectau că ascundea aur. Acest episod crunt în familie l-a speriat cumplit pe Petre, tatăl lui Ioachim, care de frică a acceptat colectivizarea fără să se opună. El trăise și ororile războiului pe frontul de Est, și a văzut acolo ce înseamnă comunismul și kolhozul.
În fața casei unde a fost magazinul Cooperativa de Consum și Centrul de Achiziții, s-a dat petrecerea de terminare a colectivizării în 1962. Tot în fața aceleiași case, a fost construit un buncăr pentru gazul care urma să fie răspândit în sat, care încă nu era electrificat. Pentru a putea cumpăra de la acest magazin sătenii trebuiau să aducă ouă, pene, găini, porci sau broaște și să facă contract cu statul. Cu acest preț reușeau să cumpere materiale pentru casă sau gaz pentru consumul zilnic.
Această gospodărie veche de mai bine de 100 de ani, predată din generație în generație, este mărturia traumelor colectivizării și a comunismului, dar și a stopării antreprenoriatului sătesc. Pe lângă cele două case de locuit, gospodăria mai avea și cuptor, șopron, distilărie, ghețărie, oloiniță, broscărie și fierărie. Astăzi se mai păstrează doar casele, găzăria și beciul. Toate celelalte vor trebui reconstruite.
Pământul, cotele, furia și pâinea
Spațiul care poate fi vizitat este alcătuit din 5 camere, 3 ale noii case și alte două încăperi aflate în spatele primei clădiri. Intrarea în muzeu se face prin camera din mijloc, cea mai mare, care a fost magazinul Cooperativei. În dreapta se află camera „Pământ”, care vorbește despre drama țăranilor, iar ultima cameră este denumită „Casa”, fiind spațiul de locuit al familiei. La aceste 3 camere, se adaugă alte două spații: „Furia” și „Pâinea”. Acest ansamblu explică procesul colectivizării din România dintre anii 1949-1962, dar ilustrează și multe aspecte ale stilului de viață din regimul comunist.
Prima încăpere în care pătrund vizitatorii este cea care a fost transformată în centru de colectare a resurselor din comunitatea locală. Țăranii veneau aici și aduceau o serie de produse pe care le aveau în gospodăriile lor, ouă, găini, chiar și broaște (care mergeau la export) și își puteau lua în schimb, de la acest magazin, diverse obiecte sau alimente la care ei nu aveau acces, precum săpun, chibrituri, bomboane, sfoară, cuie, țigări, cerneală, rechizite și ulei, care se găseau destul de greu în acei ani.
“Astfel, statul comunist încerca să dobândească veniturile necesare pentru a plăti datoria de război Uniunii Sovietice și încerca să creeze o solidaritate artificială între țărani. Chiar exista o instalație nouă pentru broscărie, fiecare sat avea un centru de achiziții, iar toate aceste achiziții se colectau apoi la Uniunea de cooperație din Roman și erau distribuite mai departe. În fața casei este și un dispozitiv pentru achiziționarea gazului. Până în anii ’70 încălzirea și iluminatul se făceau cu gaz lampant”, aflăm de la ghidul nostru prin muzeu.
În 3 dintre camere se află mobilier și obiecte originale care au aparținut familiei Bulai. Spațiul privat era o mare problemă în anii comunismului, pentru că autoritățile încercau să controleze absolut toate domeniile vieții private.
În prima cameră din stânga au locuit Ioachim și soția sa, Maria și se pot observa patul, un dulap și elemente din zestrea soției. Spre deosebire de alte muzee, obiectele sunt expuse așa cum erau ele în casă și pot fi atinse de vizitatori pentru a oferi și o experiență tactilă.
În muzeul de la Tămășeni poate fi văzut un mic televizor vechi, sport, Diamant care este adesea confundat de vizitatorii mai tineri, care nu au văzut încă un televizor alb-negru, cu un cuptor cu microunde din zilele noastre.
Petru, tatăl lui Ioachim s-a întors din război după ce a fost în campania din est și comuniștii i-au luat pământul cu tot animale, pentru a le trece în proprietatea gospodăriei colective. Socrul lui Petru, celălalt Ioachim a participat și el la război, la întoarcerea acasă a devenit, la rândul său, o victimă a colectivizării, fiind bătut și trimis la canal. Aceasta era o pedeapsă comună pentru cei care refuzau să-și dea pământul statului comunist.
“Un element de bază cu care țăranii nu erau familiarizați înainte de instaurarea comunismului, este pâinea. Într-o anchetă făcută în aceste zone în 1957 se arată că țăranii nu consumau aproape deloc pâine, ci doar mămăligă și asta timp de 231 de zile pe an. Comuniștii au investit în agricultură beneficiind și de aceste gospodării în care agricultura se practica extensiv și se înregistrează un real progres față de etapa anterioară. Cu toate acestea, randamentul agriculturii este unul mult inferior agriculturii de tip capitalist care se practica în Occident. Încă nu erau tractoare sau erau foarte puține și se lucra mai mult cu animale de tracțiune”, ne spune profesorul Albert.
Următoarea cameră este dedicată furiei, revoltei țăranimii, pentru confiscarea pământului care era sacru pentru ei, după ce au luptat secole la rând pentru a obține aceste proprietăți. Foarte mulți țărani au ales să lupte într-un fel sau altul împotriva comuniștilor și numeroase revolte au avut loc pe teritoriul întregii țări. În Neamț au fost revoltele de la Butea, de la Tămășeni, de la Răchiteni, de la Sagna, de la Bârgăuani, unele dintre ele fiind înăbușite numai prin intervenția armatei, a miliției și a securității.
“Aș putea să adaug aici un exemplu personal, de la bunicii mei. La Butea, când țăranii au refuzat să predea pământul statului, s-a ajuns la intervenția securității și a armatei, care au înconjurat satul și i-au arestat pe cei care erau, spuneau ei recalcitranți, inclusiv pe preotul din sat, pe preotul Gheorghe Peț. Au fost multe arestări și s-a tras în țăranii care protestau. Au fost oameni răniți, morți, mulți au fost arestați, trimiși la Bacău în primă instanță și apoi deportați”, își amintește profesorul.
Represiunea comunistă, miliția și agitatorii
Fenomenul colectivizării a fost prezent în toate statele foste comuniste. Intensitatea colectivizării a variat de la stat la stat și a depins în mare parte și de evenimente care aveau loc în lagărul comunist sovietic. De exemplu, moartea lui Stalin în martie 1953 a condus la o relaxare în România.
La sfârșitul anului trecut, printr-o finanțare europeană din PNRR, a fost amenajată în cadrul muzeului și clădirea din spate, casa veche, cea în care pentru câțiva ani a funcționat postul de miliție al localității.
Noua extindere a Muzeului Colectivizării îmbogățește povestea începută acum 4 ani, când a fost deschis publicului muzeul. Noile expoziții sunt și cele mai interesante – „Miliția”, „Agitatorii” și „Destinul” – fiecare vorbind despre “aspecte esențiale ale represiunii și propagandei regimului comunist, oferind o înțelegere mai completă a acestei perioade istorice”.
Toate covoarele și mare parte din obiectele personale expuse aici au fost donate de familia Bulai, s-au păstrat.
Camera „Miliția” recreează fidel atmosfera unui post de miliție, cu unele elemente originale, dar și reconstituiri istorice, fiind amplasată într-o clădire ce a funcționat chiar ca sediu al miliției în perioada colectivizării. Obiectele autentice, documentele oficiale și mărturiile supraviețuitorilor completează tabloul mecanismului represiv comunist.
Camera „Agitatorii” este o incursiune în universul propagandei comuniste, evidențiind strategiile de manipulare și persuasiune utilizate în procesul de colectivizare. Expoziția explorează rolul agitatorilor, acele persoane desemnate să convingă și să impună transformările dorite de regim, dezvăluind metodele prin care au fost influențate și controlate comunitățile rurale.
Camera „Destinul” se concentrează pe dimensiunea umană a colectivizării, punând în lumină impactul devastator asupra vieților individuale și familiilor. Prin mărturii emoționante, fotografii de epocă și obiecte personale, această secțiune spune poveștile dramatice ale celor afectați, scoțând în evidență pierderile, suferințele și capacitatea de adaptare, de a face față unor astfel de provocări a oamenilor care au traversat una dintre cele mai dificile perioade ale istoriei rurale din România.
Povestea modului brutal în care clădirea în sine, construită în 1906, a fost capturată de comuniști începe cu bunica lui Ioachim care, întorcându-se de la câmp după ce a lucrat aproape o săptămână la Recea, într-un sat din apropiere, a fost anunțată, sec, că această casă va fi transformată în sediu miliției.
Represiunea venită din partea miliției și a securității este oglindită în camera intitulată sugestiv “Destin”. Aici aflăm informații mai multe despre dușmanii poporului, cum erau considerați țăranii care refuzau să-și dea pământul statului. În general, țăranii au fost convinși să renunțe la pământ prin diverse metode. Pornind de la șantaj, amenințări sau prin infiltrarea în rândul lor a unor activiști, chiar din comunitate, care încercau să-i convingă, iar cei care refuzau erau adeseori bătuți și arestați. Unii dintre ei erau duși la Roman, unde se continua munca de convingere la securitate. În apropiere de Roman, pe dealul Mărului, au fost ucise și înhumate într-o groapă comună 11 victime ale regimului comunist. Nu se știe identitatea lor, pentru că li s-au luat toate obiectele personale, doar se presupune că erau țărani din satele de pe Valea Siretului, care ar fi refuzat să colaboreze cu regimul comunist.
Victime ale acestei represiuni nu au căzut numai țăranii, ci și studenți, profesori, intelectuali, oameni de cultură, toți cei care au refuzat să coabiteze și să accepte rigorile regimului comunist au avut de suferit și au fost trimiși în lagăre de muncă sau în închisori în urma unor procese înscenate.
În secțiunea dedicată propagandei, este amplasat un ecran pe care rulează un film scurt, din 1951, realizat chiar de comuniști, “În sat la noi”. “Vă vorbesc fraților, nu numai ca unul de-o seamă cu voi, mai mult dintre voi, vă vorbesc și ca un comunist, și ca un secretar de organizație”, spune personajul principal al filmului, un comunist înfocat.
Așa cum reiese și din exponatele de aici și din narațiunea ghidului, în general, comuniștii au încercat să-i transforme pe țăranii gospodari, înstăriți și pe cei care se împotriveau regimului în personaje negative, prin diverse metode și au încercat să convingă țăranii de utilitatea colectivizării și confiscării averilor, invocând faptul că de aceste lucruri depinde viitorul lor. Omul nou creat de regimul comunist urma să aibă o viață mult mai bună decât cea pe care a avut-o anterior, era esența propagandei comuniste.
Se încerca o rupere cu trecutul, oglindindu-li-se un viitor utopic, mult mai bun, în care toți erau egali și primeau tot ceea ce aveau nevoie. Tinerii primeau un serviciu, încă de când ieșeau de pe băncile școlii, cei care se căsătoreau primeau casă, iar odată cu construcția blocurilor a început migrația de la sat la oraș, în numele unui trai mai bun.
Muzeul – loc de socializare și de evenimente culturale
În curtea muzeului și în șopronul de lângă fostul post de miliție, în timpul vacanțelor se organizează școală de vară pentru copii din sat și de la alte școli din Roman. Activitățile sunt menite să-i ajute pe elevii de astăzi să înțeleagă, prin joc și activități interactive, cum trăiau bunicii și străbunicii lor în timpul dictaturii comuniste. Tot aici se organizează diferite ateliere de lucru pentru adolescenți. Profesorul Ovidiu Albert vine uneori să predea lecțiile de istorie aici, în fața exponatelor, le vorbește despre colectivizare, despre comunism, despre venirea rușilor în timpul celui de-al doilea război mondial.
Vizitatorii pot vedea în exterior, lângă noua extindere a muzeului și pivnița în care erau sacrificate animalele, pe timpul colectivizării, când țăranii erau obligați să dea o cotă parte la stat din tot ceea ce produceau în propria gospodărie pentru familia lor. Și atunci, marea majoritate a țăranilor găseau tot felul de mijloace prin care să păcălească statul și să dea o cotă mai mică pentru a-și putea hrăni copiii, familia. Animalele erau ascunse de privirile celor care puteau raporta regimului și erau sacrificate în pivnițe, beciuri sau grajduri.
Credința și biserica erau interzise în timpul comuniștilor, dar de sărbători oamenii găseau soluții pentru a participa la slujba religioasă împreună cu copiii, cărora le transmiteau astfel modul lor de viață. Mersul la biserică, balurile și șezătorile care se organizau în sat erau nu numai o formă de socializare, ci și de rezistență până la urmă.
Muzeul a fost vizitat de intelectuali, profesori, istorici, oameni de cultură, mulți elevi și adolescenți care vin în grupuri pentru a afla câte ceva despre istoria recentă a României și despre drama țăranului român forțat să treacă la colectivizare și să renunțe la munca lui de-o viață, la zestrea pregătită pentru fiii și fiicele lor. Anul trecut, poeta Ana Blandiana, venită într-un tur turistic prin Moldova, a vizitat muzeul arătându-se încântată de o astfel de idee și de modul cum a fost ea transpusă în practică.
Angela CROITORU
