Când un pacient vine pe targă, iar, după câteva luni de îngrijiri și tratament, iese pe propriile picioare și se reîntoarce în familie, atunci lupta este câștigată! Nu există recunoaștere și recunoștință mai mare decât aceasta: să vezi bucuria, zâmbetele și îmbrățișările celor care au  revenit printre cei dragi. Observăm la recepție scris mare, cu iubire: “Familia Salvcenter”, adică pacienți – întotdeauna pe primul loc, aparținători, angajați, medici și colaboratori. Ecaterina Zaharia este femeia din spatele Salvcenter, cea care se îngrijește ca fiecare pacient să fie primit cum se cuvine, medicii colaboratori să fie alături de cei care le calcă pragul, angajații să fie mulțumiți de condiții, totul să fie normal, corect și în regulă. Și o face mereu cu zâmbetul pe buze, chiar dacă sufletul ei este plin de lacrimi și îndoieli uneori… Am găsit-o în holul de la recepție de vorbă cu cadrele medicale de la SMURD, care tocmai efectuaseră o resuscitare de 48 de minute, cum scrie la carte. Trecuse momentul de tensiune. Vorbea cu ei, schimbau impresii, le descria ultima investiție minune – bijuteria, liftul de ultimă generație pe care tocmai a reușit să-l monteze la capătul unor luni contra cronometru. Aici viața și moartea coabitează, dar viața are cu adevărat prioritate! Ecaterina ne întâmpină mereu zâmbitoare, atentă, aproape.

Nimic nu este întâmplător!

– Ecaterina, de cât timp îți dorești liftul acesta?

De când am venit aici. Mi-am dat seama că această clădire nu poate funcționa normal și acest domeniu de activitate n-ai cum să-l desfășori în parametri fără să ai un lift adevărat! O șenilată electrică care urcă și coboară scările, am avut de la început. Una e să cari pacientul într-un cărucior pe scări și alta e să ai un astfel de lift mobil interior. Dar, încă de la început ne-am dorit să avem acest lift. Nu m-am concentrat foarte tare să acționez spre această dorință de la început, pentru că, atunci când am venit aici, acest imobil nu era încă al nostru, eram în chirie și nu ne puteam permite să investim atât de mulți bani. Imediat după ce am încheiat contractul de vânzare-cumpărare pentru acest imobil, în septembrie 2024, primul gând al meu a fost să caut soluții, să văd cum aș putea să procedez să avem acest lift. Visam și ziua și noaptea. Și să vedeți cum a aranjat Dumnezeu lucrurile… întâmplarea a făcut ca o aparținătoare din București din familia unui pacient al nostru de la Roman, să mă sune. Ne-am făcut urări și toate cele, ca prietenele, iar la un moment dat m-a întrebat ce mai fac. Nu știu de ce, i-am spus ce îmi doresc: acest lift. Și de la o informație pe care ea mi-a dat-o atunci am ajuns să duc la bun sfârșit și acest vis. Noi, chiar dacă omul a plecat de la noi, ținem legătura cu aparținătorii, chiar dacă pacienții nu mai sunt la noi.

– Și ce s-a întâmplat? Cum au decurs lucrurile?

Revenind la doamna mea de la București, ea mi-a spus că cineva de la Roman este director la o societate de ascensoare din capitală. “Aș putea să-l trimit să vadă dacă acea clădire poate fi luată în discuție să facă cineva un proiect în acest sens”. A venit, a văzut, a spus “Da!”, pe loc, “se poate”. L-am rugat să ne facă un calcul. Evident că, în primă fază, nu am putut să accelerez foarte tare pentru că știam că nu dispun de acei bani. Și i-am explicat că eu aș vrea foarte mult să fac acest lift, dar nu mi-l permit decât dacă aș lua un credit. Și dumnealui – un om extraordinar, domnul Enache se numește (am spus că-l voi recomanda), MP IFMA (www.mpifma.ro) se numește firma de la București), mi-a spus: “Faceți un drum la șefii mei în București și încercați să le explicați și să le arătați câteva imagini cu ceea ce faceți dumneavoastră aici și vedeți ce soluții vor găsi să facă totuși un discount sau, de ce nu, să încerce o variantă de plată în tranșe”. Bineînțeles că, imediat, m-am pornit spre București în următoarele zile. Am ajuns la firma aceasta, IFMA din București. Am discutat cu domnul director de acolo și ne-a eșalonat plata pe 6 luni. A fost un lucru extraordinar, ne-am apucat de plată din următoarea lună. În septembrie am semnat contractul pentru imobil, în octombrie am fost la București pentru lift și tot în octombrie am încheiat și contractul cu firma IFMA și am început să plătim în rate, gândindu-mă că oricum dura proiectul, puț, cadru metalic și multe alte lucruri care trebuiau făcute înainte să vină liftul în sine. Ne-am făcut un calcul și cumva reieșea că, după montarea liftului, am mai prinde două luni de rate, ceea ce s-a și întâmplat. Adică anul acesta în februarie l-am montat, am făcut punerea în funcțiune și luna aceasta, în martie, deja este ultimă rată. De aceea spun că bunul Dumnezeu ne-a fost aproape în toate! Cum s-au legat toate lucrurile, nimic nu este întâmplător în viața aceasta!… Dar un lucru destul de greu de acceptat pentru mine, a fost când ne-am dat seama, imediat după ce am încheiat contractul cu cei de la ascensoare București, că valoarea liftului ar trebui să o avem oricum. Pentru că tot ceea ce am făcut înainte să vină liftul a mai costat cam aceeași valoare: puț, cameră tehnică, cadru metalic, panouri sandwich pentru a izola, să demolăm pereții pentru ușile liftului. Asta m-a dat peste cap un pic pentru că au fost 6 luni de muncă și de stres. Poate unii oameni se întreabă de unde, cum și ce fel? Pun bănuț pe bănuț, nu-i cheltui aiurea și facem lucruri importante pentru ei, pentru pacienți. Pentru că acest lift nu l-am făcut pentru mine! Eu am picioare să urc, fac sport și așa n-am timp să merg la sală! Pentru pacienți, pentru că 90% dintre ei au nevoie foarte mare de ajutor. Pentru aparținători, ne vin și aparținători care urcă destul de greu scările. Apoi pentru medicii cu care colaborăm și pentru fetele noastre, angajații noștri.

Avem 5 mese pe zi, 3 principale și două gustări între mese. Să urci de 5 ori, sus-jos, cu tăvile, să faci și debarasarea, nu e puțin lucru. Am comandat un raft din acela special de pus mai multe tăvi și vor urca cu toată mâncarea odată, în lift, să nu se mai chinuie fetele. Vom avea un program foarte bine stabilit: când urcă cu mâncarea, nu coboară nimeni. Pentru pacienți, am pus acolo un afiș că nu au voie, din păcate, să urce și să coboare neînsoțiți de către personalul nostru, tot pentru siguranța lor și pentru ca lucrurile să fie bine organizate.

– Cu alte cuvinte a meritat tot stresul, toată lupta aceasta contra cronometru…

Este unul dintre cele mai performante și mai noi modele de ascensoare. Este prevăzut cu senzori, imediat când simte mișcarea se oprește. Am făcut contract cu firmă de mentenanță, care a venit și ne-a făcut instructajul, suntem cu toate actele în bună regulă. Este ca o bijuterie pentru noi toți cei care suntem aici. Ni l-am dorit, îl avem! Îi mulțumim lui Dumnezeu că ne-a ajutat și mulțumim aparținătorilor care ne-au ajutat atunci când i-am rugat să achite contribuția cu o zi, două înainte ca să ne putem achita toate facturile. Numai așa am reușit! Nu mă duc zilnic la biserică să stau în genunchi în fața unei icoane, dar îl am pe Dumnezeu în suflet și știu că fără El n-am fi putut face nimic! Pentru că au fost niște semne pe care eu n-am cum să nu le iau în seamă. Încă de la început, un simplu telefon a unui fost aparținător ne-a deschis toate ușile. Nu mi-e rușine să recunosc, am plecat de la 7.000 de euro bani împrumutați, în timpul pandemiei, și cu perseverență, seriozitate, dorință de a merge mai departe, chiar dacă ne-a fost uneori foarte, foarte greu.

În fața bolii toți suntem la fel!

– Care a fost momentul de cumpănă?

Dacă dau timpul înapoi, la o lună de zile după ce ne-am mutat în această locație, pe mine m-a luat SMURD-ul de aici. Atât de rău mi-a fost, pentru că munceam zi și noapte! Prea mult efort și prea mult stres. M-am trezit la UPU, fiul meu stătea lângă mine, mă mângâia pe frunte și îmi spunea: “Mami, mami, te rog, trezește-te! Îți promit că nu te mai las să muncești atât de mult!”. Deci, copilul meu era foarte speriat. Îmi cer scuze, dar nu pot… De fiecare dată când îmi aduc aminte, mă emoționez!… Niciodată, până m-am mutat aici, în Dumbrava Roșie, în locația aceasta, n-am știut ce este un atac de panică. Dar a fost un efort continuu… Din păcate, am trecut și prin așa ceva. Mă trezeam noaptea, nu mai puteam dormi, simțeam că mă sufoc, mă năpădeau gândurile, mă speriam, nu mai puteam să dorm. Și încet, încet, am început să mă gândesc că așa nu e bine, că trebuie să gestionez bine fiecare emoție, fiecare lucru care mi se întâmplă aici. Nu poți să rămâi rece. Încet, încet, am început să-mi revin fără să fie nevoie de medicație, m-am echilibrat, pentru că am simțit că trebuie să merg mai departe, n-am cum să renunț! Am spus de fiecare dată că gândul de a face bine și de a lăsa ceva în urma mea s-a conturat după moartea tatălui meu. Am zis, dacă am să plec repede ca tata, să las ceva frumos și util în urma mea. Iar fiul meu să ducă mai departe ceea ce eu am început.

Cea mai importantă lecție pe care viața mi-a dat-o a fost aceea că valoarea noastră nu stă în ceea ce avem în buzunare, în proprietăți și mașini, ci în ceea ce facem aici, pe pământ. Nu vreau să mă îmbogățesc! Ce să faci cu bogăția? Am văzut de fiecare dată oameni cu foarte multă influență, cu avere, conturi mari, în fața bolii sunt la fel ca toți ceilalți, nu sunt nimic în plus, deci banii și averea nu contează! În fiecare zi, pentru că stresul este foarte mare, mă rog la Dumnezeu pentru sănătate. Am spus și spun mereu: Oamenii nu trebuie să privească la alți oameni cu invidie, cu răutate, cu ură, cu dușmănie! Pentru că nu știi cum ajungi și când vei avea nevoie de acei oameni! Eu sfătuiesc pe toată lumea: dacă “admiră” ceva din ceea ce fac eu, este simplu să meargă să înființeze o societate, dar apoi să investească timp, nopți nedormite, stres zi de zi. Este loc sub soare pentru toată lumea!… Chiar nu pot să am grijă de atât de mulți oameni câți văd că au nevoie! Noi avem aici 40 de locuri și o listă de așteptare de 18-19 persoane. Până la urmă, asta e bogăția: oamenii care au plecat pe picioarele lor de aici, după ce au venit pe targă! Eu merg mai departe cu dorința de a fi aproape de cei în suferință.

Surprize – noutăți pentru pacienți!

– Ce urmează mai departe? Cei care vă cunosc știu că întotdeauna aveți un plan, vă mai doriți ceva nou…

Pentru că vremea ne-a permis și avem în spatele clădirii un teren generos, ne dorim să acoperim și partea aceasta de relaxare în aer liber. Și sperăm, cu ajutorul lui Dumnezeu, ca până de Paște să fie gata. Apoi, o să renunțăm la această rampă din metal pe care o avem aici la intrare, o să lăsăm să fie treptele mai generoase și optăm pentru o rampă din beton la ușa care duce direct spre liftul proaspăt montat. Fetele să poată să ia pacientul de sus și să-l ducă până în spațiile acelea frumos amenajate.

– Mai aveți ceva surprize, pe lângă acestea?

Da, n-am crezut niciodată că o să am atâta putere, să mă gândesc că vom merge mai departe într-o altă locație, într-un alt oraș. Încă nu-mi vine să cred că am avut acest curaj, dar, pentru că medicii din Roman, fără să mă cunoască personal, ne trimit direct din spital pacienți aici și, la momentul acesta avem din Roman destul de mulți, ne-am gândit să venim în întâmpinarea lor – să nu mai fie nevoită familia să bată drumul până la Piatra-Neamț – și ne extindem, vom deschide și la Roman un spațiu Salvcenter să ajute și pacienții de acolo, să beneficieze de recuperare. Acum atât pot să vă spun că este o locație superbă, cu spații foarte generoase. N-am crezut că, în mai puțin de 6 luni de zile, o să pot face atât de multe lucruri, pentru că merg în paralel și cu extinderea spațiului verde, a parcului pentru pacienți de aici, de la Dumbrava, cât și cu amenajarea de la Roman, plus liftul, modificările făcute aici.

– Am observat sala de fizioterapie și recuperare, biblioteca.

Da, am mai făcut o sală de mese foarte frumoasă, cu televizor, cu șemineu, cu o masă mare, cu tot felul de lucruri care să-i țină tot timpul activi, cu șah, cu table. Ca, în afara orelor în care ei coboară și servesc masa, acolo să se întâlnească pentru socializare. Iar sala de kinetoterapie, iarăși, e ca o bijuterie, nu le lipsește nimic, inclusiv masaj, tot ceea ce au nevoie. Am optat pentru varianta să punem geamuri mari, luminoase și să nu existe niciun fel de jaluzele sau rulouri, astfel încât ei, în perioada cât fac mișcare, să vadă natura, să vadă cerul, să vadă soarele, să se simtă bine! Chiar dacă sunt bolnavi, nu ne dorim să vadă tavanul de dimineață până seara. Tot timpul le spunem: “În pat, stăm atunci când dormim, altfel trebuie să fim activi!”.

Sănătate – cea mai mare avere!

– Biblioteca?

Am primit foarte multe cărți de la aparținătorii pacienților care ne-au trecut pragul. Sunt pacienți care coboară cu o carte, iau alta. Le-am așezat niște fotolii dacă doresc să rămână în zona aceea să citească. Dacă nu, merg în zona de sală de recuperare fie la etaj, fie la parter, în saloanele lor sau pot ieși afară atunci când vremea le permite și citesc. La momentul acesta, după ce dăm drumul și la zona aceasta de parc, livadă, toate se îmbină perfect și nu cred că, aici, a mai rămas ceva de făcut. Sperăm din tot sufletul să putem fi de folos la cât mai mulți pacienți care ne vor trece pragul! Am avut o doamnă, de numai 53 de ani cu AVC făcut în timpul serviciului. A fost undeva la recuperare și a venit înapoi tot așa cum a plecat. Fiica a auzit de existența noastră a adus-o la noi și, spre bucuria noastră și a dumneaei, a plecat în lacrimi de bucurie, pe picioarele ei, chiar dacă încă mai are nevoie de cadru pentru a se deplasa. Faptul că aparținătorii sunt cei care vorbesc, despre modul în care părinții sau soții lor sunt tratați aici și oamenii vin către noi, este cea mai mare publicitate și cea mai mare satisfacție! Iar unii dintre pacienți, atunci când le spun că s-au făcut bine și pot să se întoarcă acasă, ne spun: “Vă rog, pot să mai stau o lună de zile?!”… asta spune mai mult decât v-aș povesti eu vreodată!  Punem suflet în tot ceea ce facem. Și când ne așezăm la masă, se mai întâmplă să vină aparținătorii în vizită și îi invităm alături de noi, suntem cu adevărat o mare familie!

– Apropo de suflet, care a fost cea mai frumoasă primăvară din viața ta?

Cea mai frumoasă… fiecare primăvară este frumoasă în felul ei, dar cred că cea mai frumoasă primăvară din viața mea este aceasta din 2025! Nici mie nu-mi vine să cred, de unde am avut atâta putere să duc atât de multe proiecte, în același timp!? Îmi doresc ca primăvara să ne găsească întotdeauna așa, cu lucruri extraordinare făcute nu pentru noi, ci pentru cei care ne calcă pragul!

– Când mai ai timp să fii femeie?

Cred că, obligatoriu, trebuie să fii femeie în fiecare zi! Trebuie să știi, în primul rând, să ai grijă de tine, să ai decență din toate punctele de vedere. Femeia trebuie să aibă mereu zâmbetul cu care îi întâmpină pe ceilalți, chiar dacă sufletul uneori îi plânge. Vă spun un secret: mie mi se întâmplă destul de des! Să fii femeie pentru partenerul tău de viață, să fii  mamă în orice situație, oricât de greu ți-ar fi! Chiar dacă fiul meu a crescut, anul acesta face 25 de ani, mi-aș dori să fiu o mamă de calitate pentru el! Cel mai dureros pentru mine este să realizez că îmi este tot mai greu să fiu fiică, dar, mi-am propus ca sâmbătă, de 8 Martie, să-i fac o surpriză mamei mele și să plec la Constanța. Din păcate o văd doar o dată pe an! Cât avem părinții în viață, nu trebuie să îi lăsăm pe locul doi! Mama este cea care îmi poartă de grijă în continuare. Nu multă lume știe că eu, între 20 și 30 de ani, am trecut prin două operații la ficat, poate de asta și sunt atât de dedicată pentru că știu ce înseamnă boala, ce înseamnă să stai într-un pat și să nu știi dacă te mai ridici vreodată! Nu mă plâng!  I-am spus într-o zi unui preot care a venit la noi să vorbească cu o pacientă, să o împărtășească: “Părinte, am momente când nu mai pot!”… Și părintele a spus: “Nu spune asta, Ecaterina! Poți! Știu că poți! Și, o să vezi, dacă nu o să primești răsplata aici, când o să fii acolo, în cer, o vei primi acolo și tot o vei primi! Cred că fiecare om este pus la locul potrivit!”.

– Un gând de primăvară pentru pacienți, pentru aparținători, pentru colaboratori?

O primăvară frumoasă în sufletele tuturor și să fim sănătoși! Sănătatea este cea mai mare avere!

Material realizat de Angela CROITORU