Miron Barnovschi nu apare în cărţile şcolare de istorie de astăzi (dar se scria despre el în cele din perioada interbelică, atunci când N. Iorga, I. Lupaş sau P.P. Panaitescu îl vedeau ca diplomat, inovator, reformator, remarcau mecenatul său şi-i deplângeau tragica-i moarte) şi nici nu s-au scris multe articole sau studii dedicate vieţii şi operei sale. Considerăm, alături de istoricul Aurel Golimas, că Miron Barnovschi reprezintă „un domnitor, o epocă”. La 2 iulie 1633 este decapitat la Edikule, după ce a fost schingiuit pentru averi şi pentru credinţa sa şi testamentul său („carte asupra morţii”) lasă posterităţii imaginea unui mare român şi creştin.
A copilărit la Toporăuţii aflaţi nu departe de malurile Prutului. Nu avusese parte de vreun bunic care să-i țină pentru prima dată arcul în mână, cu care să urce în munte la vânat de urs. Toma Barnovschi, deși bătrân, nu-l putuse înghiți pe fudulul grec, Despot, urcat pe tronul mușatin, și s-a alăturat răscoalei. Muri la asediul Sucevei, nemaiapucând să vadă un alt domnitor moldovean pe tronul lui Bogdan Vodă Descălecătorul, dar nici pe nepotul său Miron, cel ce a devenit Voievod. Dumitru Barnovschi, fiul lui Toma, s-a căsătorit cu Elena, fiica lui Melintie Balica. Din neamul vestit al Buzeştilor se trăgea Balica, din Muntenia. Ajuns în Moldova în zile de grea bejenie, cunoscu pe Ana Movilă, zisă Scheauca, dintr-un neam ce a dat Moldovei trei domni: Ieremia, Simeon, Constantin și un mitropolit. Tânărul Miron se simțea mândru de înrudirea sa cu Movileștii, deși trebuia să fie cu grijă în fata lui Ștefan Tomșa, când ajunse mic dregător. Avea 23 de ani și începea un așezat cursus honorum. Era înalt, bine legat şi chipeş şi cu ştiinţă de carte, înţelesese multe dintre rosturile lumii în care trăia şi asta îl făcea să fie cumpănit în vorbă şi faptă.
A fost fără patimă la 1615, când era ajutor de spătar. Complotul de la Cucuteni l-a prins în tabăra lui Tomșa, martor temător al spânzurării fiului lui Bărboi vornicul în fața casei părintești și apoi tragerea în țeapă a tatălui în fața a ceea ce mai rămăsese din familie. Ceilalți boieri complotişti au fost tăiați și trupurile le-au fost umplute cu paie. Nu puțini au fost cei care de groază au făcut gesturi necugetate. Și-au pierdut capul…
După moartea lui Radu Mihnea, boierii l-au vrut domn, se arătase vrednic și ca vornic și ca hatman și era ştiut ca fără de feciori și, mai mult, era om de țară. Boierii voiau pe cineva să lupte împotriva grecilor ce veniseră odată cu Radu Mihnea. Și cu albanezii, precum Lupu Coci, ce prinsese dregătorie. Și la fel şi Gavril și Gheorghe, frații săi, ce se ridicaseră în slujbe domnești. Când a urcat pe tron nu a avut inima lui Vodă Tomșa, ce-și ținea gâdele lângă tron și se veselea tare când acesta zicea în plină adunare de boieri: „S-au îngrășat berbecii, Doamne! Sunt numai buni de giunghiat!” Şi nu puţini au încăput dintre boieri pe mâna călăului lui Tomşa.
A vrut liniște-n țară, a dat slobozii, a iertat pe hicleni, a scutit de dări pe ţărani și târgoveți și oamenii au început să se întoarcă-n țară, ba au venit și alții de peste hotar, în special români ardeleni, zis ungureni. Erau primiți în poienele domnești din munți și de la poalele munților, primind îndatoriri de plăieși. A dat mult pentru domnie, 100.000 de coroane, dar se simțea îndrituit și mândru tare să urce pe tronul unchilor săi Movilești, Ieremia, Simeon sau Constantin. Era prieten cu mârzacii, cu căpetenia lor, Cantemir, pe care-l ospețise la moșiile sale de pe Nistru și-l umpluse de daruri și tot cu daruri a ferit țara de pustiirile tătarilor. Și pe turci i-a sprijinit în disputele cu leșii, fiind un fin mediator, ajutând și pe unii și pe alții să nu se ajungă la război, căci nici unii nici alţii nu erau pregătiți şi Moldova ar fi avut de suferit. Țara prindea a se înzdrăveni și erau tot mai puțini cârtitori. Dar sultanul mări tributul şi se zvonea că este tot mai mult văzut ca omul leşilor. Şi atunci a ales să abdice şi să treacă în Polonia.
A urcat pe tron Alexandru Iliaş, care a părăsit însă tronul după o răscoală a ţăranilor, orăşenilor şi a boierilor români, îndreptată în special împotriva grecului Veveli, piaza-rea a domnitorului. Şi boierii au mers în Lehia să-l înduplece pe Barnovschi să revină pe tron. Şi l-au convins, dar mai trebuia înduplecat şi sultanul şi marii boieri l-au însoţit la Istanbul.
La sultan ajunseseră însă pârele. Ale lui Lupu, că fusese torturat și chinuit și că Miron ar fi dus la moartea lui Veveli și alungarea lui Iliaș. Și mai mult, Lupu și Abaza-pașa îl învinuiau de legături cu leșii împotriva turcilor. Unul voia domnia, celălalt război cu polonii. Vizirul primi pârile şi deîndată întocmi talhâșul, referatul către sultan, care-l aprobă și ordonă percheziții la Bogdani-Sarai și ridicarea tuturor moldovenilor și punerea lor în obezi. Prada a fost mică, căci domnitorul dusese repede bruma de avere ce-o luase cu el la un negustor din Stambul, de loc din Moldova, cu credință față de familia Movilă de zeci de ani. Domnitorul a fost dus la Bostangi-Bașa, în subterana primei porți a Saraiului, locul unde erau încarcerați demnitarii imperiului. I se spunea și groapa sângelui…
Boierii au cerut vizirului eliberarea și punerea pe tron a lui Miron Barnovschi. Pe de altă parte, Lupu insista împotrivă pe lângă vizir, aducând ca principale argumente pungile cu galbeni, cerând să-i pună sub robie pe toți boierii însoțitori sau să-i deie la catargi. Vizirul, prevăzător, decise să-i trimită în temniță pe boieri, iar pe Lupu îl puse sub supravegherea unui agent imperial cu experiență. Temnița era păzită strașnic, deși ușa era groasă și ghintuită.
2 iulie 1633. În Moldova nu era o zi ca oricare alta, deși nu era sărbătoare în calendarul ortodox. Moldovenii sărbătoreau pe Ștefan cel Mare, care părăsise într-o zi încinsă de iulie, în Cetatea Sucevei, o țară și un popor pentru care nu precupețise nici un efort. Şi moldovenii îl cinsteau cu numele de Ştefan cel Mare şi Sfânt. Boierii și slujbașii moldoveni aflați la Istambul nu mai cutezau să se gândească la Moldova, la soarele Moldovei pe care nu credeau a-l mai vedea strălucind. Zăceau într-o hrubă puturoasă de la Bostangi-Bașa, împărțind aceeași ciorbă neagră și postelnicul și comisul și logofătul curții moldovene.
Muezinul își începu strigarea: Allah e bun! Allah e mare! Lumea pestriță în haine de lucru, dar mai mult de sărbătoare, se adunase pe pajiștea verde de la Topkapi Sarayi. Ienicerii și spahii în straie de paradă s-au înșirat într-un cordon strălucitor care să-l conducă pe nefericitul domn spre eşafod. Vizirul, chihaia sa, devrişime, înalți dregători așteptau venirea sau semnul padișahului. Un murmur se auzi în mulțime: venea gâdele. Cu zale albe, șal negru, cu o sabie subțire argintie într-o mână și cumplitul satâr în cealaltă se îndreptă spre butuc.
Printre sulițe apăru în zeghe ponosită Miron Barnovschi, domn al Moldovei. Fața îi e suptă, grijile, nesomnul, nemâncarea se vedeau pe chipul său frumos. Lanțurile îi zornăiau la mâini. De când a ieșit din hrubă, de la groapa sângelui, și-a dat seama unde-l duc și a dat toate apăsările deoparte. A luat ținută mândră de movilean ce purtase coroana cu cinci colțuri împodobite cu rubine și safire a mușatinilor. Demnitatea sa sfidătoare a făcut să tacă suşotelile mulțimii.
Lângă butuc a fost descătușat și s-a așezat cu grumazul pe trunchiul de lemn. Întoarse privirea către gealat, din ochi parcă îndemnându-l să lovească bine, să se termine repede. De la geamlâcul palatului, sultanul privea cu ochii înroșiți de băutură și pesemne și de ură. Era împodobit cu coif de aur, războinic, așa cum trebuia să priceapă gloata că este domnia sa. Făcu semnul către vizir, care înclină din cap spre gâde. Satârul lovi bine și tare. Capul se despărți de trup, mai zgâlțâindu-se de câteva ori până ce năvrapul îl împinse cu piciorul deoparte. Sângele gâlgâi pe scândurile groase și negeluite. Lumea nu se bucură, circul impresionase, dar nu plăcuse. Purtarea ghiaurului uimise. Fără ocări, fără poticneli, fără gemete și rugăminți… Gealatului îi plăcuse atitudinea valahului și poate că de asta i-a şi îndeplinit ruga mută. Voievodul n-a avut timp să vadă moartea că vine.
”Fost-au pieirea lui Barnovschi la anul 7141…”, avea să scrie cronicarul.
Murat padișahul privea satisfăcut de la fereastra palatului și primea felicitările familiei și invitaților. Nu putea fi decât mulțumit, căci un lingușitor din suită a pornit să îngâne:
„Cât e Stambulul de mare
Plin de bei cu arătare
Ca Murad nu-i nimenea
Nici ca bei, nici beizadea!”
A murit Vodă, dar pentru Moldova nu se întrezăreau vremuri prielnice. Sultanul strigase: „Vă șterg de pe fața pământului și pun turcii să locuiască în el, iar în biserică să strige hogea!”.
Trei ceauși au intrat în temniță. Boierii tremurau de frică: așteptau torturile ca să spună despre averile domnitorului. Și nu știau, căci, fără de îndoială, ar fi spus. Își așteptau moartea. Însutită le-a fost bucuria când au fost scoși din hrubă și liberi au plecat în grabă spre Moldova să pună domn nou. Au ales pe Moise, tot din neamul lui Movilă, boier bătrân și blând. Chiar și boierul Lupu Coci fu mulțumit cu noua domnie, care, gândea el, nu putea fi prea lungă și se simţea tot mai pregătit… Şi a fost să fie domn, cu un nume, Vasile, nume mare, „de craiu”, aşa cum se visa el…
Prof. dr. Daniel DIEACONU
