Mă numesc Teodora Sofrone (*), am 18 ani și sunt elevă în clasa a XII-a la Colegiul Național ”Petru Rareș” din Piatra-Neamț. Sunt o persoană sensibilă și îmi place să înțeleg lucrurile și fenomenele din jurul meu într-o manieră atipică. Mereu mi-am pus întrebări și m-am avântat spre posibilități de răspuns plurivalente. Monotonia și claritatea, deși uneori necesare, mi se par reducționiste. De aceea, indiferent de cerință, am ținut la originalitate și am încercat să completez sau să nuanțez banalul în manieră personală, adăugând mult sentiment.

Oamenii care mi-au fost alături!


Experiențele participării la diversele olimpiade au fost de un cromatism pestriț, fiindcă am pictat pânza adolescenței în mai multe nuanțe, fiecare tușă având rol definitoriu. Am experimentat atât eșecul, inerent oricărui proces, cât și bucuria de a obține mențiuni sau premiile I, II și III. Din acest motiv, pot spune cu mare convingere că am avut o adolescență perfectă, dictată de studierea materiilor școlare pe care le îndrăgesc, descoperirea cărților care m-au format, călătorii prin diverse orașe din țară în vederea participării la etapele naționale ale olimpiadelor, și, cel mai important, sudarea unor prietenii temeinice cu ceilalți elevi participanți. Cred că cea mai frumoasă parte dintr-un proces nu este finalul, ci parcursul de până atunci. Al meu a fost plin cu povești și oameni deosebiți, care mi-au rămas adânc întipăriți în inimă.
Viziunea mea asupra educației
Totuși, în urma acestui drum, am observat câteva carențe și aș vrea să menționez aspectele necesare sistemului de învățământ actual, în viziunea mea. În primul rând, lipsesc libertatea de experimentare și punerea accentului pe latura practică a procesului educațional. Profesorii pe care i-am întâlnit au fost întotdeauna dăruiți vocației, însă limitați, constrânși de accentul pur teoretic și informațional al noțiunilor predate. Mi-ar plăcea să putem depăși această latură și să ne dezvoltăm orizontul nu doar înspre formule și algoritmi. Într-adevăr, mecanismul gândirii are nevoie de ordine pentru a funcționa optim, dar în momentul de față ne aflăm sub egida tiraniei șablonului. Din păcate, este vizată acumularea unei cantități mari de informație, însă nu ne întrebăm decât cum să o folosim în cadrul testărilor, nu și cum am putea să o valorificăm în alte contexte și situații de viață. În opinia mea, învățarea ar trebui să fie rezultatul sintezei dintre informație, punerea sa în practică și contextualizarea ei. Cultivarea unui stil diferit de abordare a procesului predării le-ar putea oferi profesorilor libertatea de a transmite viu tot ceea ce au de împărtășit, iar elevilor o mai mare dorință de a se implica activ în procesul educațional.
De asemenea, cred că ar fi interesant dacă am putea înțelege de ce au avut loc anumite evoluții și revoluții în domeniul gândirii, ce evenimente au motivat dezvoltarea unor teorii și invenții, care a fost mecanismul din spatele descoperirii noțiunilor pe care le învățăm. Poate că ar fi bine ca elevii să înțeleagă nu doar conceptul, ci și istoria din spatele fenomenului studiat. Cred că, în acest mod, s-ar putea concretiza în conștiința elevilor o cultură bine proporționată, solidă, rezistentă în fața timpului și a trecerii sale implacabile. Poate că vom uita cum să rezolvăm anumite probleme sau nu vom mai ține minte formulele și teoremele de care avem nevoie pentru a realiza acest lucru, dar sigur nu vom uita contextul care a impulsionat căutarea și descoperirea acestor resorturi, pe care noi le folosim acum cu atâta ușurință.

Nu în ultimul rând, aș încuraja formarea unor baze culturale solide și valorificarea lor nu doar în mod competitiv. Competiția ne ajută să ne sesizăm limitele și să ne testăm capacitățile, dar, exacerbat, acest fenomen poate ucide intenția bună incipientă. Am observat, în cadrul olimpiadelor, cât de frumos pot decurge discuțiile dintre elevii pasionați, cât de multe cunoștințe putem împărtăși, fără a ne fi teamă că propriile achiziții culturale pot fi furate. Ar părea că trebuie să fim individualiști pentru a ajunge la rezultate, dar nu este deloc așa. Eu aș susține performanța elevilor și aș face tot posibilul pentru ca aceștia să poată interacționa cât mai mult, să poată colabora și chiar iniția și dezvolta proiecte împreună, indiferent de cadru. Mi-ar plăcea ca accesul la resurse să nu fie motivat doar de acumularea distincțiilor, ci de intenția reală ca evoluția elevilor să așeze temelia unei viitoare societăți informate și competente din punct de vedere critic, datorită acțiunilor de colaborare între instituțiile de învățământ, dezbaterilor și contribuțiilor fiecăreia, spre a se completa reciproc.
(*) Autoarea acestui material este olimpică premiată la nivel național, la mai multe discipline, printre care Limba și Literatura Română și Filosofia.





Un comentariu
Tanara autoare a acestui material ne face sa credem ca inca exista speranta. Sa-i dea Dumnezeu si noroc ! Bravo, felicitari, succes !!!