La începuturile săptămânalului Mesagerul de Neamț, la îndemnul regretatului profesor Gheorghe Țigău, a scris ceva timp la Mesagerul de Neamț, din Italia, Manuela Sonet. Cu talent și multă aplecare spre viața românilor plecați în căutarea unor noi șanse în peninsulă. Mici portrete în care a încercat, la vremea aceea percepția despre români nu era cea mai pozitivă, să scoată în evidență lucrurile bune despre cei care și-au părăsit casele, familiile, prietenii, pentru o pâine mai albă.

Deoarece astăzi împlinește niște ani frumoși, readucem în atenția un articol scris atunci. Merită citit.

15 ani în bocanci

Nimeni și nimic nu pot schimba condiția noastră pe acest pământ. De când ne naștem și până murim, Dumnezeu este singurul care ne cunoaște rosturile. Nu putem trece nepăsători peste anumite povești despre viață și oameni; apoi, ce poate fi mai plăcut decât simplitatea lucrului bine făcut, așa cum strămoșii noștri o făceau odată?

Am cunoscut, în acești 10 ani trăiți în Italia, multe situații, cazuri sociale fericite și mai puțin fericite. Omul despre care vă scriu astăzi poate fi bunicul unuia dintre dumneavoastră, dragi cititori, tatăl, fratele sau cumnatul. Fiecare îl poate indentifica după inima sa, după familia sau dorul de cineva.

Din păcate, sunt sigură că în multe dintre familiile de români de acasă există măcar o persoană care muncește în străinătate: bunic, tată, frate sau cumnat. Nu știu cât poate fi de greu pentru un bărbat de 40 de ani să își lase familia și copiii în România și să ia drumul exilului, dar știu că orice bărbat cu responsabilitate și omenie poate face lucrul acesta, dacă își dorește să își depășească condiția și să dovedească tuturor că munca nu este o rușine, indiferent unde o faci.

Cunoaștem din istoria poporului român cum strămoșii noștri, dacii, munceau în mine sau în cariere de piatră, pentru a scoate bogății folositoare marelui Imperiu Roman. Iată că, în zilele noastre, românii ajung să muncească în cariere de piatră, în ateliere de prelucrare a marmurei, ce-i drept cu utilaje moderne, cu tot felul de aparatură, care să le ușureze munca de zi cu zi. Cu toate acestea, munca este la fel de grea ca aceea a strămoșilor noștri, iar, de data aceasta, nu au venit “ei”, romanii, la noi, ci noi suntem cei care, îmbrăcați în salopete și cu bocanci în piciore, scoatem aceste bogății la lumină.

Atâția români veniți aici (între ei, și tatăl meu, Simion, de 61 de ani, sau Neagu, unul dintre prietenii lui, ceva mai în vârstă) muncesc într-o asemenea carieră de piatră, atelier de tăiere și șlefuire a marmurei, undeva la picioarele Romei, exact în locurile de unde sclavii au purtat piatra pentru celebrul Colosseum. Puteți spune că totul pare a fi o joacă de copil, dar, într-adevăr, totul este o muncă de Sisif. Dimineți pline de frig și vânt, în care îți îngheață mâinile pe macara, zile și zile, în care picioarele îți sunt umede, pentru că nu ai voie să îți scoți bocancii, strângi din dinți, pentru că îți place munca și trebuie să îți ajungă pensia.

Cea mai mare satisfacție a celor care au muncit 15 ani în Italia, în condițiile aspre descrise mai sus, este bine meritata pensie italiană, pe care statul de aici ți-o oferă cu respect, mulțumindu-ți pentru ce ai făcut, pentru toate acele zile de vânt rece, pentru toate bășicile din picioare, pentru întârzierea cu salariul, pentru toate zilele în care ai purtat bocanci! Se vede cu ochiul liber ca truditorilor români deveniți, temporar “italieni”, le este respectată osteneala, pentru faptul că au muncit într-o țară străină, la fel de bine cum ar fi muncit la ei acasă, dacă statul român nu i-ar fi lăsat de izbeliște.

I-am văzut cu ochii în lacrimi în fața avocatului care le spunea: “de anul acesta aveți dreptul să ieșiti la pensie”… cu mâinile tremurând de emoție și strângând mult prea tare acele documente care dovedeau că au muncit în regulă. Se vedea cum prin fața ochilor le trec miile și miile de încercări la care au fost supuși în acești 15 ani de muncă în bocanci. Pentru ei și pentru toți românii-daci, pentru familiile lor care îi așteaptă întotdeauna acasă, merită să nu uităm ce înseamnă munca și viața în bocanci.

Manuela Soneț,

Roma, noiembrie 2011.

Mai multe articole puteți citi aici.