La începutul secolului al XIX-lea, a fost perioada de vârf a haiduciei în Balcani şi în spaţiul românesc au devenit vestiţi căpitani de haiduci precum Vasile cel Mare, Voichiţa, Ştefan Bujor, Iancu Jianu şi mulţi dintre ei s-au alăturat Eteriei sau lui Tudor Vladimirescu la 1821. Mai ales în Ţara Românească, haiducesc mai mulţi viteji sârbi precum Stoian Abras sau Ghiţă Haiducul, numit şi Valahul, sau greci ca Gheorghe Cârjaliul şi Iordache Olimpiotul. Ştefan Bujor şi-a unit şi el ceata cu a lui Ion Darie Pomohaci şi dorea să se alăture răscoalei sârbe, dar a fost prins şi spânzurat.

Ion Darie Pomohaci era originar din Bucovina. Mărturii despre faptele sale nu aflăm în documente de cancelarie, dar aşa cum este cazul multor haiduci români, eposul popular este cel care ne ajută la o sumară schiţă de portret. Dar mai mult decât atât, haiducul Darie ne apare ilustrat într-o lucrare memorialistică, „Amintiri”, aparţinând lui Iraclie Porumbescu, tatăl marelui compozitor Ciprian Porumbescu. Darie ne apare ca un adevărat haiduc, un apropiat al săracilor. A ucis un „jăndar împărătesc” şi a fost silit să fugă:

„Colea dinspre primăvară

Mi-a ieşit Darie pe-afară

Şi s-a tras la codru verde

Unde urma i se pierde”.

Dintr-un cântec numit „Ceata lui Darie”, dintr-o piesă de teatru livresc, aflăm:

„Măi, Darie, hoţ de ţară,

Ce ţii drumul la hotară,

Măi, Darie, pui de lotru,

Ce ţii drumul strâmt în codru

Şi dispoi pe călători

De arginţi şi bănişori.

Multe poteri te-au cătat,

Multe poteri te-au scăpat”.

Era un haiduc de codru, care trecea cu uşurinţă din Bucovina în Ardeal sau în Moldova, neţinând seama de o stăpânire sau alta şi amintirea lui s-a păstrat şi pe valea Bârgaielor, şi pe valea Bistriţei sau Moldovei şi Sucevei. Într-o baladă se spunea:

„Tot umblă cărările

Şi păzeşte drumurile,

Drumurile cele mari

Bătute de domni tâlhari,

Cu pungi multe, pungi bătute

Pe înşelăciuni făcute”.

Se ştia că-şi începuse ucenicia în ceata Voichiţei, vestita femeie căpetenie de ceată, mai apoi făcându-şi propria sa bandă formată din 11 cetaşi, el fiind cele de-al doisprezecelea. La un moment dat, pentru a căpăta mai mare putere în faţa poterilor şi-a unit ceata cu a lui Ştefan Bujor.

Despre Darie se spunea că nu poate fi atins de glonţ, că are însuşiri supranaturale, aşa cum aveau numai marii haiduci, cu fapte care să depăşească posibilul.

Iraclie Porumbescu a aflat de la oamenii locului că odată s-ar fi oprit într-o cârciumă din satul Sucevița şi aici l-a ajuns oboseala și s-a întins pe o laiță, cu pistoalele sub cap așa cum îi era obiceiul. A intrat pe ușa cârciumii un moș cu barba până la brâu, moș Matei Bercheșanul, un om temut cu reputație ca fiind un mare solomonar, ce se spunea că închega apa și pe la Sf. Ilie, când soarele era sus!

Moș Matei s-a apropiat de haiduc şi şi-a îndreptat privirea spre pistoale și a rostit: „Amin, de acum plumbilor din buza lor”! Darie s-a ridicat pe dată şi a strigat:

„- Ce-ai zis moșule?

– Ce-am zis, fătul meu, e zis, și ce-am făcut, e făcut!

– Moșule! Ce-ai cu mine și cu pistoalele mele? Ce rău ți-au făcut?

– Destul, fătul meu, destul de haiducie, mai gândește acum și de….

– Taci, moșnege!

Darii se apleacă peste arme, scoate din buzunar o frunză, cenușă și suflă peste pistoale rostind niște cuvinte de el auzite.

– Moșule, unde să pun plumbii din buza lor?

– Aici, fătul meu… și se deschise la cămașă pentru a-și arăta pieptul.

Darii se întoarse, își îndrepta pistoalele spre bar, trase două focuri, iar toți erau înspăimântați de cele petrecute.

Moșul cu glas slăbit i se adresă haiducului:

– Voinice căpitane, eu sunt meșter bătrân, dar tu m-ai întrecut”.

Iraclie Porumbescu „a haiducit” zece zile cu Darie şi îşi amintea spusele acestuia: „Ziua umblă numai becisnicii, care nu văd noaptea; voinicii, măi copile, voinicii ca noi și cum vei fi și tu, nu-și împleticesc picioarele ziua, ca numai cei cu o bucățică de suflet, ci ia, așa noaptea, care-i ziua voinicului!” Sau: „Eu și tovarășii mei nu suntem hoți și tâlhari de care să se plângă o văduvă, ori un om sărac că le-am luat văcșoara de la copii. Nici năframa nu luăm noi din mâna celui ce plânge și nici nu furăm banul ce trebuie pe o sfântă tămâie.”

Pe capul lui au pus premiu mare, atât împăratul habsburg, cât şi domnitorul fanariot al Moldovei. Ce s-a întâmplat ne spune tot balada:

„Da’ un hoţ din ceata lui,

De dragul aurului

Şi de golul sufletului,

L-a dat împăratului…”

A fost prins în 1807 şi a fost spânzurat în ianuarie 1808, în localitatea lui de baştină, Marginea, spre a fi pildă sătenilor, nu cumva să se ridice vreun altul haiduc, dar „dinspre asta, spune povestea, însă haiducii nu s-au temut şi nu le-o brăcuit sămânţa”.

Tunsu şi Grozea

Un răsunet deosebit la început de secol XIX au avut faptele haiduceşti ale lui Tunsu şi Grozea, doi români însufleţiţi de idealurile lui Tudor Vladimirescu, care nu au putut face prea multe la 1821, dar care au dorit să ducă mai departe lupta aşa cum au înţeles şi au putut ei s-o facă.

Baladele închinate isprăvilor lor au apărut în vremea când încă mai haiduceau, iar „Groza” varianta publicată de Vasile Alecsandri, a apărut pentru prima dată la 1844, când amintirea haiducului era proaspătă şi arată, fără dubiu, simpatia autorului. Se pare că acei haiduci au inspirat scenariul filmului „Haiducii” de Eugen Barbu.

Alecu Russo, contemporan lui Grozea, îi dedica un articol intitulat „Groază, ultimul haiduc român” şi dintre spusele sale, spicuim: „Hoţia se pare că părăsise Moldova şi Valahia, adăpostindu-se numai doară în munţii Bosniei şi Albaniei, pământul său de predilecţiune. De zece ani tribunalele româneşti n-au avut a judeca decât pe nişte tâlhari şi ucigaşi de mâna a doua. Tipul de haiduc tinzând a dispare de la Tratatul de la Adrianopole încoace, a reînviat însă în persoana lui Nicolae Groază în care s-au renăscut Cârjalii şi Jienii de altădată, cei mai feroci dintre teribilii munteni ai Oltului”.

Nicolae Grozea era dintr-un sat din judeţul Vâlcea, fiu de birnic, şi în ciuda dorinţei arzătoare, nu are o participare prea însemnată în revoluţia lui Tudor. După moartea lui Tudor, Grozea fuge la Bucureşti pentru a i se pierde urma în mulţimea de târgoveţi.

Grozea devine cârciumar de mahala şi într-una din zile cunoaşte pe Ioniţă Tunsul, fiu de diacon, originar din judeţul Olt, paracliser la biserica „Sf. Gheorghe Vechi”, cu speranţa de a deveni şi el diacon. A fost doar martor al faptelor „domnului din Vladimiri” şi a pandurilor săi, dar le-a înţeles scopul şi nevoia. Li s-a alăturat şi Dumitru Lungu din judeţul Mehedinţi şi hotărăsc să lase cârciuma şi biserica şi să aleagă codrul. Fac mai multe prădări, cea mai cunoscută fiind cea asupra logofătului Manolache la curtea sa din Bucureşti. Nouă haiduci s-au prezentat ca urători de Anul Nou, jefuindu-l pe boier în strigăte de „Aho-Aho!”, de zurgălăi şi de „buhai”. Arestat la Focşani, Grozea scapă din arestul de la Iaşi, simulând boala. Este prins din nou în 1832, când faima sa depăşise deja graniţele Ţării Româneşti. Este judecat şi trimis la ocnă. Despre proces s-a scris în ziarele vremii, chiar şi în unele străine. Au rămas vorbele sale, se spune, de la proces în faţa curţii cu juri: „Faptele haiducilor sunt pentru voi hoţii, precum ziceţi, dar pentru noi şi pentru alţii, ele nu sunt decât luarea înapoi a celor răpite prin silnicie”. Tunsul este trădat de un anume căpitan Ştefan, care-i devenise apropiat şi la 12 august 1832 este surprins într-o ambuscadă, rănit grav fiind, moare în arestul Agiei. „Cântecul lui Tunsu” începea astfel:

„Vestea-n ţară a ajuns

De un hoţ ce-i zice Tuns,

Care-n codru a ieşit

De-optsprezece întovărăşit,

Tot voinici aleşi panduri,

Tâlhari neaoşi de păduri…”

La 1858 s-a făcut chiar şi un vodevil – „Tunsu Haiducul”, realizat de S. Mihăilescu, în rolul principal fiind celebrul Matei Millo. C.D. Aricescu îşi amintea că se juca „de-a Tunsu”.

De la Telega, Grozea şi cu alţi 13 deţinuţi realizează o evadare spectaculoasă, urcând pe „crivacul” coborât în ocna de 75 de metri adâncime. Pe capul lui Grozea s-a pus un premiu de 5.000 de lei, o sumă colosală pentru acele vremuri, care puteau ispiti suflete, dar nu trădarea i-a adus sfârşitul, ci o luptă în codrii Vlaşcăi, fiind decapitat de un poteraş spân, un simbol al maleficului în folclorul românesc.

Alecu Russo scria despre faptul că leşul a fost lepădat la margine de drum şi că mulţi au fost cei care au venit să-l vadă, doritori de un crunt spectacol şi că mulţi au fost şi cei care au privit, fie cu milă, fie cu simpatie sau admiraţie. Un bătrân şi-a lăsat genunchiul în ţărână, plângând lângă cadavrul celui pe care l-a numit „binefăcătoriul meu” şi justifica astfel: „Acum o lună aram ogorul; unul dintre boi căzu mort de osteneală şi căldură, începui a-mi smulge părul de deznădăjduire, când omul acesta, Dumnezeu să-i ierte păcatele, îmi zise: «Ţine sărmane, şi nu te mai căina, cumpără-ţi alt bou», şi îmi dete 12 galbeni fără să aştepte măcar să-i mulţumesc”. 

Prof. dr. Daniel DIEACONU