Într-o lume în care granițele dintre artă și spațiul public devin tot mai fluide, arta stradală își face loc cu forță printre zidurile gri ale orașelor. Pentru unii, este vandalism. Pentru alții, este cea mai sinceră formă de exprimare a gândurilor, trăirilor pe care le poate avea o persoană într-o viață. Dar ce se întâmplă când un copil dintr-un sat defavorizat își transformă traumele în culoare și ajunge să inspire generații întregi?
L-am întâlnit pe Eric Andronache, artist urban și absolvent al Facultății de Arte Plastice, la o lucrare murală dintr-o școală aflată la marginea unui sat uitat. Acolo unde clădirile vechi respiră povești, el pictează speranță.
Eric participă într-o serie de intervenții artistice în spațiul public organizate de ONG-uri culturale din zona Iașiului, unde creează murale în cartierele și satele marginalizate, împreună cu tineri elevi. Aceste acțiuni nu sunt doar spectacole vizuale, ci și acte de educație artistică, incluziune, socială și civică.
Arta stradală a apărut în România timid după 1990, dar a explodat în ultimii ani, mai ales în orașe mari ca București, Cluj sau Timișoara. Festivaluri de muralism, cum este Un-hidden Romania, au adus în prim-plan artiști care tratează teme sociale – inegalitate, identitate, memorie colectivă. În acest peisaj emergent, Eric Andronache vine cu o poveste aparte: un traseu de la marginalizare la afirmare, cu arta stradală drept busolă.
Acesta a devenit cunoscut după ce a creat mai multe lucrări pentru școli din mediul rural și nu numai. Lucrările lui Elias nu sunt doar spectaculoase vizual. Ele spun povești. Pe un zid al unei școli din zona rurală, copii de mai multe naționalități și cu anumite probleme de sănătate se țin de mână într-o horă, acesta fiind numită de către profesorii din școală ”Îngerași“. Pe altul, o bătrână privește lumea printr-o fereastră spartă. Stilul lui este realist, dar nu lipsit de metaforă vizuală, cu influențe din pictura murală clasică și artă digitală contemporană.
Publicul reacționează emoțional. „Nu credeam că un desen pe perete mă poate face să plâng”, spune o localnică în fața unei lucrări. Critici din zona artelor plastice, precum profesorul Andrei Pătru, îl descriu drept „Un artist cu mesaj, care și-a păstrat rădăcinile și și le-a sublimat în culoare”.
Interviu cu Eric Andronache, artist urban și absolvent de Arte Plastice
– Eric, cum a început drumul tău în arta stradală?
Sincer? Din nevoia de a fi auzit. Aveam 13 ani și trăiam într-un sătuc uitat de lume, unde nimeni nu-ți cerea părerea. Nu aveam șansa să merg la cursuri de pictură, dar aveam ziduri și un marker. Prima dată am scris un gând. Apoi am început să desenez. Zidurile alea reci mi-au devenit confident. Acolo mi-am pus întrebările, durerile, visurile.
– Ce înseamnă pentru tine arta urbană?
Pentru mine, arta urbană este o formă de demnitate vizuală. E modul prin care lumea înconjurătoare uită pentru un moment de griji și de greutățile vieții. Arta urbană e vie, e directă și nu cere aprobare. E acolo unde oamenii trec grăbiți și, dacă privesc măcar o secundă, deja comunică cu ea. Nu e doar decor, e mesaj. Uneori, e protest. Alteori, e mângâiere.
– Care este lucrarea ta de suflet?
Este prima lucrare făcută legal. Aceasta reprezintă diversitatea și incluziunea socială, fiind alcătuita dintr-o horă în care copii de naționalități diferite sau cu probleme de sănătate se țin de mână formând un cerc imperfect. Acest cerc imperfect reprezentând faptul ca nimic nu este perfect dar trebuie să acceptăm acest lucru. După realizarea lucrării am fost apreciat de părinții ai căror copii au trecut prin episoade de agresiune din partea colegilor. Chiar recent am discutat cu tatăl unei fetițe cu sindromul Down care mi-a spus ca în sfârșit copilul lui este văzut ”normal”.
– Ai urmat Facultatea de Arte. Ce ți-a adus studiul academic?
Tehnică, disciplină și o înțelegere mai profundă a istoriei artei. Dar sufletul meu rămâne pe stradă. În atelier înveți să pictezi. Pe stradă înveți să vorbești. Asta e diferența. Am fost norocos să am profesori care mi-au înțeles pasiunea. Mulți m-au întrebat: „De ce insiști să desenezi pe pereți?” Le-am răspuns: „Pentru că pereții sunt ai oamenilor.”
– Ai avut momente în care ai vrut să renunți?
Am avut lucrări șterse, am primit amenzi, am fost descurajat de priviri reci. Când trăiești din artă și arta ta nu e mainstream, e greu. Dar apoi vine un copil care îți spune că desenul tău l-a inspirat să-și deseneze visurile. Și știi că merită.
– Ce te inspiră cel mai mult?
Oamenii care nu sunt ascultați. Am lucrări inspirate de copii, de muncitori, de femei singure, de bătrâni uitați. Vreau să le dau o voce. Arta stradală nu înseamnă doar graffiti cool. Înseamnă empatie, oglindă socială, uneori chiar vindecare.
– Cum te-a schimbat arta?
Am devenit mai atent. Mai uman. Când pictez într-o școală, nu vin doar ca artist, vin ca ascultător. Am învățat că frumusețea nu stă în perfecțiune, ci în autenticitate. Arta mi-a arătat că lumea nu e doar albă sau neagră. E plină de nuanțe, exact ca o pânză.
– Ce mesaj ai pentru cei care consideră arta stradală vandalism?
Să nu confunde etichetele. E o diferență mare între o mâzgălitură grăbită și o lucrare gândită, muncită, cu un mesaj clar. Vandalismul distruge. Arta stradală adaugă. Dacă nu știi ce vezi, întreabă. Poate e o poveste acolo.
– Un gând pentru viitor?
Sper ca persoanele să devină tot mai deschise artei. Să nu mai acoperim culoarea cu gri, ci griul cu sens. Iar pentru tinerii ca mine, care vin din medii defavorizate, le spun doar atât: nu vă cerșește nimeni vocea. Luați-o. Și scrieți-o oriunde puteți. Chiar și pe un zid.
Aylin-Petronela RACU
Parteneri
Mesagerul Bacău Cinci pompieri de la ISU Bacău reprezintă România la Campionatul European din Cehia 
ZCH Baterii pentru panouri fotovoltaice, finanțate cu până la 15.000 de lei. Programul se adresează prosumatorilor 
BusinessEdge Necesarul de recapitalizare al firmelor a ajuns la 160,5 miliarde de lei. Datoriile comerciale depășesc finanțarea bancară 
