Cele două mănăstiri, ctitorii muşatine, au astăzi o situaţie diferită: Mănăstirea Pângăraţi cunoaşte o înflorire cum nu a mai avut de pe vremea lui Lăpuşneanu, iar Bisericanii este pe cale să devină doar netrebnice ruine. În vechime erau proprietare de multe moşii care se întindeau până la muntele Ceahlău. De altfel, documentul de atestare a unei aşezări la Bicaz aparţine Mănăstirii Bisericani, un schimb de moşii la 1611. Au fost mănăstiri închinate sau chiar şi-au pierdut însemnătatea iniţială (închisoare sau spital de tuberculoşi sau staţiune de cercetări). O pledoarie pentru un monument de mare însemnătate istorică? Nu se ştie oare situaţia Bisericanilor? Nu se poate face nimic?!

Mănăstirea Pângaraţi 

Mănăstirea Pângaraţi este una dintre cele mai vechi vetre de spiritualitate şi cultură creştin-ortodoxă din Neamţ. Denumirea de Pângăraţi provine, după istoricul Nicolae Iorga, de la numele eremitului Pangrate, venit de la Muntele Athos, vieţuitor apoi al acestor locuri, ce a dat numele pârâului din apropierea bordeiului în care se ruga. Primul întemeietor duhovnicesc al acestui loc de rugăciune a fost sihastrul Simeon, care, însoţit de câţiva călugări, s-a retras în 1432 din Mănăstirea Bistriţa la poalele muntelui Păru’. După această perioadă, în 1461, sihastrul Simeon se prezintă înaintea marelui voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt şi-i cere ajutor pentru a construi o biserică.  Voievodul îi construieşte pustnicului Simeon o biserică din lemn cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie” şi câteva chilii.

În 1508, călugării aleg egumen pe cuviosul Amfilohie, adus de ła Mănăstirea Moldoviţa. Acesta păstoreşte mica obşte de 40 de sihaştri, fiind cunoscută în acel timp ca Schitul lui Amfilohie, până ce voievodul Alexandru Lăpuşneanu termină de zidit la anul 1560 actuala biserică de piatră, în acelaşi an înălţându-se şi marele turn-clopotniţă.

Iată cum o descria regretatul istoric al meleagurilor nemţene, Marcel Drăgotescu, în 2003: „Biserica cu hramul Sf. Dumitru este în formă de navă, cu absidele laterale înglobate în grosimea zidăriei şi marcate în exterior cu rezalite flancate de contraforturi, iar absida altarului pentagonală, cu o fereastră în ax sub care s-a amplasat un picior de susţinere. Ferestrele toate sunt deschise către sud, iar intrarea de la parter, practicată  mai târziu pe latura de sud, are un chenar de piatră asemănător cu ancadramentul ferestrelor, fiind împodobit cu muluri care se întretaie în unghi drept. Deasupra intrării se află un lintel de piatră ornamentat cu un scut pe suprafaţa căruia s-a executat cu oarecare stângăcie, stema Moldovei. Pe latura nordică, un dublu pridvor protejează intrarea în biserica de la etaj. O inscripţie, aflată iniţial deasupra intrării de la parter, a fost încastrată aici, în 1909 în pridvorul bisericii de la etaj, şi redă îmbunătăţirile din timpul lui Vasile Lupu. Biserica mică de jos este de fapt o tainiţă transformată în capelă, scundă, cu pronaos,naos şi altar, acoperite cu bolţi semicilindrice neglijent executate. Între anii 1872 -1910 aici va funcţiona un penitenciar, iar mai apoi depozit de muniţii, pentru ca în perioada 1916-1918 să funcţioneze ca spital militar. După anul 1918, prin decret regal, spitalul militar este transformat într-un sanatoriu, condus de societatea pentru Profilaxia Tuberculozei ce va funcţiona până în anul 1923, când este mutat la Bisericani. Locaşul redevine, astfel, între anii 1938-1944 depozit de muniţii şi apoi cazarmă militară, pentru ca în perioada 1946-1951, să devină neoficial, temniţă pentru opozanţii comunismului”.

Începând din 1959, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi a mutat aici Staţiunea de Cercetări Biologice, Geologice şi Geografice „Stejarul”, cu scop didactic, dar şi de cercetare a mediului natural în condiţiile noilor modificări ale mediului geografic impuse de amenajările hidrotehnice de pe Valea Bistriţei. Reînfiinţarea Mănăstirii Pângăraţi s-a hotărât în Adunarea Eparhială a Arhiepiscopiei Iaşilor din 19 aprilie 1990 şi aprobat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în 22 iunie 1990. După anul 1990 a fost amenajat noul paraclis „Buna Vestire”, în vechile saloane ale Spitalului Militar construite de Regina Maria şi transformate după 1960 în dormitoare studenţeşti. O deosebită realizare trebuie considerată pictarea în perioada  verilor din anii 2001 şi 2002 a celor două biserici suprapuse, „Sf. Dimitrie” – la etaj şi subsol, resfinţirea ei  făcându-se în 26 mai 2002 de către I.P.S. Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei. O mare realizare s-a înfăptuit pe versantul Muntelui Păru, lângă ctitoria lui Alexandru Lăpuşneanu: noua biserică a cărei piatră de temelie a fost pusă tot de I.P.S. Daniel, mitropolitul Moldovei şi Bucovinei la 26 mai 2002.

Lângă acest nou locaş de închinăciune, străjuieşte un aghiazmatar, ce adăposteşte în interiorul sau şi un pangar, în care pe lângă cele necesare slujbelor liturgice, poţi găsi cărţi bisericeşti şi icoane împărăteşti şi ale sfinţilor locali.

Pictorii Vasile şi Violeta Carp, care au pictat şi Biserica-monument, „Sf. Dimitrie”, au îmbracat cu scene biblice interiorul acestei biserici, în acelaşi stil „al fresco”, ce respectă în totalitate regulile impuse de erminiile bizantine. Se remarcă în mod deosebit expresivitatea pe faţa tuturor sfinţilor, dar şi luminozitatea deosebită a acestora, ce te îndeamnă la contemplare, la evlavie.

Mănăstirea Bisericani 

Mănăstirea Bisericani, având hramul ”Buna Vestire”, a fost ctitorită, după cum spune tradiţia, de Ştefan cel Mare. Schitul lui Iosif a fost fondat, după tradiţie, de un pustnic venit de la valea Iordanului, Iosif, împreună cu cei 17 ucenici ai săi. Încă de atunci slujba nu contenea niciodată şi de aceea schitului i s-a zis “Bisericanii”.

Din scrierile care relatează despre viața Sfântului Cuvios Iosif de la Bisericani, întemeietorul acestei mănăstiri, care a fost contemporan cu Voievodul Ștefan cel Mare şi Sfânt, aflăm despre un eveniment din 1499, când năvăliseră iar turcii în Moldova. Monahul Iosif îm­preună cu ucenicii săi au hotărât să meargă să viețuiască la Sfântul Munte al Athosului. Însă, pornind ei pe cale, li s-a arătat într-un stejar Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care le-a spus: „În­toarceți-vă înapoi, că şi aici este gră­dina mea”. De atunci se spune despre Moldova că este grădina Maicii Domnului. Stejarul secular în care s-a arătat Maica Domnului şi care era adesea plin de iconițe și loc de pelerinaj a fost tăiat din ordinul autorită­ților comuniste ale judeţului Neamţ.

Ceea ce se ştie cert este că fiul voievodului, Ştefăniţă Vodă, a ridicat (1517-1527) biserica din piatră, reconstruită de urmaşul său la tron, Petru Rareş. Între 1626-1631 biserica este înconjurată de ziduri groase cu turnuri de apărare. Forma actuală se datorează completărilor aduse de voievozii din secolul al XVII-lea, Miron Barnovschi şi Vasile Lupu (ziduri şi turnuri de apărare din 1631, turn-clopotniţa din 1638). Pe la 1660, egumen era Chiriac, ştiut şi vizitat de către mitropolitul Dosoftei.

Biserica de astăzi datează din secolul al XVIII-lea (1786), fiind ridicată de domnitorul Constantin Moruzi pe locul celei vechi, distrusă de factori naturali. În 1821, în timpul Eteriei, mănăstirea a fost prădată, multe dintre odoarele ctitorești fiind furate sau distruse. Cele care au rămas au fost topite și refăcute în obiecte de cult de către stareții Veniamin și Nicon Marinescu (1838-1854). După secularizarea averilor mănăstireşti, în 1863, Mănăstirea Bisericani este părăsită şi cade pradă intemperiilor. În 1885, partea vestică a mănăstirii a fost transformată în penitenciar, funcționând astfel până în 1900, când zidurile au fost dărâmate, iar deținuții au fost mutați la Mănăstirea Pângărați.

În 1911, în incinta fostei mănăstiri, în partea vestică, a fost organizat un sanatoriu TBC, care s-a extins în 1920, ocupând trei clădiri etajate din Sud, Sud-Est și Sud-Vest față de biserică. Pe măsură ce spitalul s-a extins, majoritatea călugărilor au plecat, iar mănăstirea a fost retrogradată la statutul de schit, subordonat Mănăstirii Bistrița.

Mai târziu devine penitenciar şi starea sa se degradează şi mai mult, fiind părăsită după circa 10 ani. Între 1924-1930 începe un amplu proces de restaurare şi reconstrucţie, care-i dau forma actuală. Între anii 1959 – 1991, a purtat rolul de schit al Mănăstirii Bistriţa, iar după 1974 protosinghelul Atanasie Cismaşu a continuat aici viaţa monahală. În 1991, primește din nou rangul de mănăstire, devenind independentă. Odată cu 1993, când a fost ales stareţ protosinghelul Serafim Mihali, încep să se facă unele reparaţii şi să se construiască o clădire pentru chilii şi un grajd. S-a făcut o nouă biserică, sfinţită în 2024, dar biserica voievodală e pe cale să se risipească… 

Prof. dr. Daniel DIEACONU