Sub muntele Cozla, între dealurile Cantemir și Dragoș Vodă, exista, cu o personalitate aparte cartierul numit Valea Viei. Era o zonă cu ulițe înguste, case răsfirate, vii și grădini, care și-a păstrat pentru mult timp un caracter aparte. Înainte să fie înghițită de extinderea orașului și de schimbările administrative, Valea Viei a avut identitatea ei, consemnată într-o monografie publicată în 1943 de preotul Gheorghe Verșescu.
Monografia lui Gheorghe Verșescu din 1943 se intitulează „Mahalaua Valea Viei”, dar autorul notează că locuitorii nu foloseau niciodată termenul oficial de „mahala”. Spuneau simplu: „stau la Valea Viei”. Pentru ei, mahalaua era doar o etichetă administrativă, nu realitatea trăită. În scrierea lui Verșescu se regăsește această distincție, notată cu insistență: oamenii se simțeau parte dintr-un cartier aparte, cu o viață socială bine conturată și cu povești transmise din generație în generație.
„Lucruri de prea puțină însemnătate vor fi calificate de către unii. Prea cunoscute, văzute și știute de toată lumea. Iar redarea lor nu merită nici o atenție, se vor exprima cei porniți numai spre critică”, scria autorul în prefața lucrării, justificându-și alegerea de a nota chiar și detaliile aparent banale. El voia să lase un document pentru viitor, pentru acei „100-200-500 de ani” în care generațiile următoare ar fi uitat cum arăta viața cotidiană a cartierului.
Valea Viei era considerată un loc de trecere între sat și oraș. Nu era centrul comercial agitat al Piatra-Neamțului, dar nici o zonă rurală izolată. Casele se așezau printre grădini și vii, ulițele duceau repede către pădurea Cozla, iar oamenii trăiau la granița dintre două lumi: una urbană, cu administrație și funcționari, și una tradițională, legată de pământ și de muncile sezoniere.
Un moment aparte în istoria cartierului s-a petrecut la 25 septembrie 1929, când s-a inaugurat clădirea școlii primare. Construcția nu a fost rezultatul unui proiect public, ci al unei donații private importante: 5 milioane de lei oferiți de G. D. Lalu și socrul său, Th. Raux, în memoria fiilor lor decedați. Actul de donație este datat 25 septembrie 1929, aceeași zi în care a fost inaugurată școala.
Donația nu acoperea doar ridicarea clădirii. Planul includea și amenajarea unui mic cinematograf, destinat copiilor fără posibilități materiale. Inițiativa arată grija donatorilor de a oferi educație de bază și un centru cultural pentru comunitate.
În descrierea lui Gheorghe Verșescu, cartierul era format din oameni „mai în contact cu poporul”, după cum notează în capitolul despre personalități. Autorul notează că tocmai aceste figuri cotidiene merită consemnate, pentru că ele reflectă cel mai bine viața comunității. Preotul ține să sublinieze: „de oamenii, pe reprezentanții, pe figurile caracteristice ale norodului, singurul care trebuie să fie cunoscut sub toate înfățișările lui”.
Cartierul era alcătuit din gospodării simple, cu grădini, câteva vite și vița-de-vie care i-a dat numele. Valea Viei nu era un cartier bogat, dar nici unul sărac. Oamenii se întrețineau din mici meserii, din comerț local, din agricultură de grădină. Se regăseau aici tâmplari, cojocari, croitori, iar o parte dintre locuitori lucrau la uzina de apă și electricitate a orașului, aflată în apropiere.
Străzile nu erau largi, nici bine pavate. Multe erau doar ulițe de pământ, care primăvara și toamna se transformau în noroaie. Verșescu notează cu grijă aceste detalii: trotuarele lipsă, podurile improvizate, improvizațiile casnice. Atmosfera era însă una vie, unde oamenii se cunoșteau între ei și trăiau într-o comunitate strânsă.
Cartierul avea și poveștile sale. Una dintre legende, transmisă din bătrâni, vorbește despre un preot care ar fi tras cu pistolul asupra lui Petru Rareș, pe când acesta trecea fugar prin Piatra. Chiar dacă istoria se amestecă aici cu anecdoticul, sunt consemnate chiar și aceste amintiri, pentru că ele arată felul în care comunitatea se raporta la trecut.
Valea Viei nu era lipsită de conflicte și scăderi, dar autorul monografiei insistă că „nota unei colectivități nu o dă minoritatea, ci majoritatea. Aceasta imprimă obștei calitățile ei specifice. Nu excepțiile croiesc drumul, ci regula deschide calea”.
Inaugurarea școlii din 1929 a schimbat viața cartierului. Până atunci, copiii din Valea Viei erau nevoiți să meargă pe jos distanțe mai mari, către școlile din alte părți ale orașului. Noul local, ridicat prin donația lui G. D. Lalu și a lui Th. Raux, a adus educația chiar în mijlocul comunității.
Școala a devenit repede, pe lângă spațiul pentru lecții, un punct de întâlnire pentru locuitori, un loc unde se strângeau părinții la adunări și se organizau serbări. Preotul Verșescu notează că donația celor doi binefăcători a fost făcută „în memoria fiilor lor decedați” și subliniază importanța gestului: „vom instala un cinematograf din venitul căruia se vor ajuta copii silitori și lipsiți de mijloace”. Acest detaliu vorbește despre viziunea epocii: educația era gândită ca deschidere spre cultură, spre modernitate pe lângă instruirea de bază.
Timp de câteva decenii, școala din Valea Viei a funcționat ca instituție de sine stătătoare. A fost cunoscută sub numele de Școala Primară Valea Viei și a servit generații de copii din cartier.
Modernitatea de după Al Doilea Război Mondial
După al Doilea Război Mondial, Valea Viei a început să fie integrată treptat în orașul care se extindea. Industrializarea și noile planuri urbanistice au schimbat radical configurația zonei. Casele mici, înconjurate de vii și grădini, au fost înlocuite treptat de clădiri mai mari sau au dispărut odată cu trasarea de străzi noi..
Astăzi, mărturii despre cartier rămân scrise în paginile monografiei lui Gheorghe Verșescu și în arhivele școlare sau administrative ale orașului.
Sandu Munteanu
