Ionela Pavelescu este profesor suplinitor de geografie, în zona Târgu-Neamț, județul Neamț, și are o poveste de viață mai aparte: face cea mai multă navetă dintre toate cadrele didactice din județ și, probabil, și din regiunea Moldovei. Tot la capitolul ”performanțe”: de 19 ani încoace, dă examenul de titularizare, învățând în fiecare vară, fără să reușească să prindă un post titularizabil, cel mai adesea ieșind pe locul II, ratând la limită. Posturi nu mai sunt, iar Ionela face naveta, săptămână de săptămână, la 5 unități de învățământ, trezindu-se zi de zi la ore considerate de alții imposibile, pentru a ajunge la timp la cursuri. A trecut de 50 de ani, este și mamă, iar fiica ei, de 12 ani, are nevoie la rândul ei de îndrumare, de sprijin în a-și pregăti temele pentru a doua zi, de momente de relaxare în familie.

Optimism, orar strict, disciplină dusă la extrem

În programul ei își face timp și pentru cursurile de perfecționare, între două și 4 ore pe zi. Cum speranța moare ultima, Ionela speră ca, înainte de a ieși la pensie, să apuce vara în care să reușească să se titularizeze pe post și să-și permită un concediu mai mare de o săptămână. Anul acesta, cu mărirea normei, au dispărut toate orele pe care ar fi putut să le ia, pentru a nu fi nevoită să se împartă între 5 școli. Ultimul post titularizabil la disciplina ei a fost undeva prin 2013, an în care a avut a treia medie. În 2025, a obținut cea mai bună medie la examenul de titularizare la disciplina ei, geografie, așa că a avut ”onoarea” să fie prima care să aleagă școlile și orele care mai erau disponibile, bineînțeles, ca suplinitor. Doar că, nu prea a avut de ales. În final, a acceptat ceea ce se putea, și-a făcut un program strict, în care știe zi de zi, oră de oră, unde va fi și ce va face.

”Mă întreb, dacă nu aș fi condus, dacă nu aveam mașină, cum aș fi putut să fac toată această navetă? Cu mijloacele de transport în comun, în niciun caz nu ar fi fost posibil, mai ales că autobuzele circulă cel mult de două ori pe zi, pe anumite rute!”, spune cu seriozitate.

În unele zile, prânzul ei este doar un covrig sau un sandwich pregătit pe fugă dimineața. Orarul ei cuprinde cursuri atât la gimnaziu, cât și la liceu, iar două zile pe săptămână are ore la simultan: într-o zi cu clasa a VI-a și a VII-a, într-o altă zi, la o altă școală, cu o clasă a V-a și una a VIII-a. Materie diferită, predare-ascultare-evaluare, totul în cele 50 de minute.

Totul este calculat la limită, nu este loc de neprevăzut, altfel nu ar reuși. Fiica ei o apostrofează uneori: ”Iar ai teme, mami?!”… Uneori, se oprește din toată această goană și închide ochii imaginându-și că are o viață normală, cu ore de relaxare, cu ieșiri în parc și la film cu fetița ei.

Dar, cireașa de pe tort, ministrul Daniel David cere profesorilor ca, începând din acest an școlar, să includă în fiecare dintre orele de curs, 20 de minute de remediere. Fiecare clasă are o oră de geografie pe săptămână, cu mici excepții două. Matematic vorbind este aproape imposibil, într-o clasă cu peste 20 de elevi ca, în 30 de minute să predai, să asculți și să evaluezi măcar 3-4 elevi și în restul de 20 de minute să te ocupi de partea de remediere, adică de acei elevi care au note mici, au lipsit de la ore sau nu au înțeles ce s-a predat. Obligatoriu, în fiecare din cele 5 module ale anului școlar, fiecare elev trebuie să primească minim o notă.

Așa încât… ”Sincer, sar de multe ori peste partea cu remedierea. Anul acesta, în niciun caz nu voi avea elevi la olimpiadă sau la concursuri, ca în alți ani. Mă străduiesc să nu fac rabat la calitate, dar…”

Cifra magică: 150!

O femeie slăbuță, aranjată, cu ochi mari, plini de bucurie atunci când vorbește despre profesia ei. Își ține mereu privirea ațintită către interlocutor și pare de un calm imperturbabil. În fiecare zi, această femeie parcurge, în medie, 150 de kilometri dus-întors, de acasă la școala la care predă și viceversa. Zi de zi, fără odihnă. La cursuri trebuie, iarăși, totul foarte bine pregătit, planificat, astfel încât să se poată încadra în timp.

”Fac naveta în 5 școli, câte 150 km pe zi dus-întors. Trebuie să mă întorc și acasă. Într-una din zile mult mai mulți kilometri, două ore de mers cu mașina. Și este epuizant. Și asta pentru că nu sunt titulară. Dau examen în fiecare an. Și nu am avut ce ore să iau, astfel încât să nu mai fiu nevoită să alerg atât de mult în fiecare zi. După mărirea normei la 20 de ore, mi-au dispărut toate orele care erau disponibile. Și, dacă în 19 ani n-am reușit să mă titularizez, cred că nu mai am nicio șansă! Și am ore, câte 3-4 ore în fiecare școală, până fac 20. E o disciplină cu o singură oră pe săptămână, rar două, doar la clasele de a VIII-a și la unele clase de a XII-a. Mă consolez cu gândul că măcar mi-am păstrat serviciul. Alți colegi, după mărirea normei la 20 ore au și dispărut din sistem. Au fost nevoiți să se reinventeze, să meargă în cu totul alt domeniu de activitate. Eu nu m-aș simți în stare, după ce am făcut atâtea sacrificii!”, spune Ionela Pavelescu și privirea ei se pierde undeva în negura unui viitor și mai nesigur.

O privesc și mă gândesc că cineva, poate ministrul Educației, Daniel David, poate inspectorul general școlar, Ionuț Liviu Ciocoiu sau măcar unul dintre cei 5 directori de școli unde predă ar trebui să o îmbrățișeze, să-și ceară scuze și să o felicite pentru devotamentul ei și pentru faptul că a renunțat efectiv să mai aibă o viață personală, pentru a continua, sisific, să-și facă meseria.

Împotmolită într-un fel de buclă a timpului

În schimb… ”Unii dintre colegii mei mă întreabă pentru ce mă zbat atât? De ce nu renunț?! În loc să mă îmbărbăteze…Gândiți-vă, am pierdut toate verile din ultimii 19 ani învățând și dând mereu examenul de titularizare. Pentru nimic! De câteva ori, era o singură catedră disponibilă la geografie și, pentru o diferență de câteva sutimi am pierdut… Și am aceleași studii ca și ei, sunt licențiată, fac cursuri de perfecționare în continuare. Munca nu mai este apreciată în această țară!”, spune cu amărăciune în glas.

O zi pe săptămână începe orele la 8 dimineața și le termină seara la 19. La un liceu unde are ore de dimineață până la ora 14, apoi, până la 17, o pauză de 3 ore, însă nu suficient timp pentru a ajunge acasă și a face ceva! Așa încât rămâne în școală, apoi predă alte două ore. Merge două ore cu mașina către casă. Mănâncă pe fugă, își îmbrățișează fiica, gătește, spală, pregătește ținuta și cursurile pentru ziua următoare.

Se bagă în pat, frântă, pe la ora 1 spre dimineață, se trezește la 5 și o ia de la capăt. În alte zile pleacă la ora 6 de acasă și se întoarce la ora 16. Neștiută de nimeni, în afară de fiica ei, își trăiește calvarul veșnicei navete cu o dedicare greu de înțeles pentru mulți dintre colegii ei. În fiecare seară, cu pixul în mână, calculează, bifează căsuțe în program.

”Uneori îmi spun că cineva ar trebui să îl invite pe domnul ministru într-o școală. Să stea într-o bancă, să vadă cu ochii lui, că o oră de curs are doar 50 de minute și că nu poți să-ți bați joc de elevi, de profesori! L-aș invita dacă aș avea puterea aceasta!”, își așează o cută a rochiei călcată perfect și privește către un minister imaginar.

Vinerea, când se spune că este zi scurtă, Ionela Pavelescu termină orele la 15, ore cumplite la clase în sistem simultan, epuizant. Fetița ei pleacă la ora 6:30 de acasă, ca să ajungă la ora 8, pentru că și școala ei a fost comasată și nu poate pierde autobuzul. Grija ei de mamă cuprinde toate aceste lucruri: când are și ce ore fetița ei, cât timp îi poate acorda să o ajute, ce pachet să-i dea, cât de greu îi este ghiozdanul? Uneori se simte precum un zilier, unul cu studii și care continuă să învețe, zi de zi, vară de vară…Doar că bătăturile ei se adună pe suflet, nu în palme!

”Nu pot vorbi cu nimeni despre asta!”

”Colegii mă întreabă de ce continui să fac această navetă sau mă sfătuiesc: Să-mi asum și să tac! Un debutant nu ar avea cum să facă față, cel puțin la acele clase în simultan. Chiar discutam cu o colegă mai tânără. Nu știe cum să facă la simultan. Noi ne adaptăm din mers. Ascultăm, întrebăm, îi vedem și cum lucrează, când le dăm fișa de lucru, cum a lucrat fiecare. Și pe asta pun note. Nici nu pot să-i bănuiesc că nu au învățat: Gata, te-am prins! Nu pot să fac asta. Trebuie să fiu cu ei. Până la urmă, elevii sunt singura mea satisfacție, pentru ei mă zbat!”, și ochii îi strălucesc.

Celor care comentează despre asumare sau despre a renunța, Ionela Pavelescu le transmite: ”Să nu-și dorească să treacă prin ce trec eu! Să se gândească bine. Să încerce cumva să se pune în pielea mea și după aceea să comenteze. Am aceleași studii ca și ei, iar examenul pe care îl dăm noi la titularizare nu se compară cu ce-a fost acum 20 de ani. E mult mai greu. Atât!”.

P.S: Toate cele relatate în acest material sunt reale. Am evitat doar să dăm numele exact al profesoarei, pentru protecția ei, cel puțin psihică și pentru sinceritatea relatării. Nu este ușor să te arăți lumii, atunci când ceilalți deja te-au judecat!

Angela CROITORU

NOTĂ: Fotografiile sunt generice.