De la începutul acestui an școlar și până în prezent, în școlile din județul Neamț au fost înregistrate oficial 14 cazuri de violență. Conform comunicatului transmis de poliție, nu s-au semnalat situații privind așa-numitele „taxe de protecție” și nici cazuri de reținere sau arestare în legătură cu consumul ori traficul de substanțe interzise. La prima vedere, cifrele par încurajatoare. Într-un sistem educațional tot mai complex, în care elevii petrec ore întregi împreună, lipsa unor incidente grave poate părea un semn bun. Autoritățile vorbesc despre campanii de prevenire, despre proiecte de informare și despre colaborarea permanentă dintre școli, profesori și poliție. Totuși, statisticile nu spun totul. În spatele lor rămân situații care nu ajung niciodată în rapoarte, momente pe care elevii aleg să le treacă sub tăcere, din teamă, rușine sau neîncredere. Unii copii învață de mici că e mai bine „să nu te bagi”. Doar că tăcerea nu înseamnă liniște. Uneori, ea ascunde povești reale, trăite în curtea școlii, pe coridoare sau în pauze, acolo unde adulții nu sunt întotdeauna atenți. Una dintre aceste povești e a unui elev care a trecut printr-o experiență dureroasă, o formă de intimidare care, deși nu a fost violentă fizic, i-a schimbat felul în care vede școala, colegii și pe el însuși. El nu a făcut plângere, nu a cerut ajutorul poliției, nici măcar al familiei. A vorbit o singură dată, cu o singură persoană, apoi a ales să tacă.

„La început am crezut că e o glumă…”

„Totul a început într-o zi normală, pe la începutul toamnei. Era o pauză, curtea era plină, muzică. Eu stăteam cu doi colegi, și dintr-o dată a apărut un tip mai mare, de la o clasă de-a douăsprezecea. Toți știau de el, era genul ăla de băiat care vorbește tare și pare mereu sigur pe el. A venit și a zis, râzând: «Hai, dă și tu câțiva lei, să-ți meargă bine azi!» Toată lumea din jur a râs. Eu am râs și eu, așa, fără să știu de ce. Am crezut că e o glumă din aia prostească, de pauză. I-am zis: «N-am, frate, lasă-mă cu prostiile…». Și el tot râdea, dar în privire nu mai părea chiar glumă. Apoi a zis: «Lasă, că glumim și mâine». Atunci n-am dat importanță. Dar a doua zi chiar a venit. A venit direct la mine, fără să zică nimic, doar s-a uitat și a zis: «Hai, nu mă face să mă supăr». Am rămas blocat. I-am dat ce aveam, vreo 5 lei. El a luat banii și a plecat. Atât. Dar pentru mine a fost… nu știu, aiurea. Mi-a stricat toată ziua. După aia, tot venea. Uneori în fiecare zi, alteori peste două-trei. Unii colegi aduceau bani dinainte, ca să «scape repede». Erau sume mici, 5, 10 lei, dar nu banii erau problema. Era sentimentul ăla că ești prins, că nu mai poți să zici nimic. Nu era mult, dar era umilință. Simțeam că nu mai pot să fiu relaxat nici în curte. Odată am încercat să-l evit, am luat-o prin altă parte, dar m-a văzut și m-a strigat: «Unde te duci, mă…? Hai, vino-ncoa». Mi s-a făcut rușine, toți se uitau, și i-am dat ce aveam în buzunar. Mi-era frică să nu râdă de mine ceilalți. După un timp, a devenit ceva normal. Era o tăcere din aia ciudată, toată lumea știa, dar nimeni nu zicea nimic. Nu se bătea cu nimeni, nu urla, dar avea privirea aia care te făcea să cedezi. Dacă îl vedeam pe hol, schimbam direcția imediat. Uneori plecam mai repede de la ore, doar ca să nu-l prind pe afară. La un moment dat, am început să-mi planific fiecare pauză în funcție de el. Eram atent pe unde umblă, pe ce hol e. Colegii au observat că m-am schimbat. Mă întrebau uneori de ce nu mai ies cu ei, dar eu ziceam că am de învățat sau că nu mă simt bine. Mințeam. Mi-era rușine. E ciudat cât de repede te obișnuiești cu frica. La început crezi că e ceva trecător, apoi devine parte din fiecare zi. Și, în mintea ta, ajungi să crezi că e vina ta”.

Deși situația îl deranja tot mai tare, băiatul nu a spus nimănui ce se întâmplă. Ținea totul în el, sperând că o să treacă de la sine. În fiecare zi își spunea că nu are rost să facă scandal, că poate e doar o fază și că o să se oprească singur. Dar nu se oprea.

Îi era rușine. I se părea că, dacă ar fi povestit părinților, ar fi crezut că e slab sau că nu se poate descurca singur. Se temea că nu l-ar fi luat în serios, că ar fi râs sau, mai rău, că ar fi mers la școală și ar fi făcut scandal, iar atunci toată lumea ar fi aflat.

Nici cu profesorii nu voia să vorbească. Îl frământa gândul că poate o să fie considerat „problema” clasei sau că ceilalți elevi or să creadă că i-a pârât. Așa că a ales să tacă. Zile întregi și apoi săptămâni, a purtat frica asta cu el, prefăcându-se că totul e normal. Încerca să pară calm, dar în interiorul lui era o tensiune constantă, un amestec de rușine, neputință și teamă.

„Timp de câteva luni, mergeam la școală cu nod în gât. Puneam câțiva lei în buzunarul de la hanorac, doar ca să fiu pregătit. Nici nu mai simțeam că sunt banii mei. Era ca un fel de taxă ca să fiu lăsat în pace. Nu era o bătaie, dar era frica aia… care te face să zici mai bine îi dau și azi și gata. Singura persoană cu care am vorbit a fost o prietenă. O fată calmă, genul care ascultă”.

Lucrurile s-au schimbat abia spre finalul anului, când băiatul ăla mai mare a terminat școala.

„După ce a plecat, am simțit că respir din nou. Mi-a fost ciudat cât de ușor s-a terminat și cât de greu a fost cât a ținut. Mă gândeam: De ce n-am spus nimic mai devreme?”

 Taxa de protecție: un fenomen care trebuie înțeles…

Cazul lui nu a fost niciodată înregistrat oficial. N-a existat plângere, nici anchetă. Dar povestea acestui băiat arată că uneori problemele din școli nu se văd. Unii elevi nu spun nimic fiindcă le e frică să nu fie luați peste picior. Alții tac pentru că nu vor să fie considerați „slabi”.

Reprezentanții Poliției Județene spun că, prin Biroul de Siguranță Școlară și Compartimentul de Analiză și Prevenire a Criminalității, se desfășoară constant activități de informare și prevenire în școli.

„Acestea au ca scop creșterea gradului de siguranță a elevilor și cadrelor didactice, precum și conștientizarea riscurilor asociate consumului de substanțe interzise sau implicării în fapte de violență. Ne dorim să continuăm parteneriatul cu comunitatea educațională și profităm de această ocazie pentru a adresa mulțumiri unităților de învățământ pentru colaborarea constantă și implicarea activă în derularea activităților preventive”, se arată în comunicatul poliției.

Povestea băiatului nu e singulară

A acceptat să fie spusă povestea lui, ca alții să nu treacă prin același lucru. Soluția este dialogul.

„Dacă pot să zic ceva altora, e să nu țină în ei. Chiar dacă pare o prostie, e mai bine să vorbești decât să taci.”

Din toată această poveste mai transpare un lucru, complicitatea tacită a tuturor celor din jur, colegi, în primul rând. Nu mai vorbim de ceilalți.

Denisa POPA