Preotul Dumitru Florin Lazăr, distins de Mitrolopia Moldovei și Bucovinei: „Tot ce avem este de la Dumnezeu și are izvorul în Dumnezeu”

În secolul vitezei, când totul merge pe repede înainte, tehnologia se dezvoltă de la o zi la alta, iar inteligența artificială ne poate lua job-ul, pare că totul decurge accelerat. Reversul medaliei acestei lumi sunt relațiile interumane, tot mai rare și mai reci. Tinerii pun cariera înaintea familiei iar cuplurile au un copil, cel mult doi, în cazurile fericite. Sunt și excepții. Rare, dar există. Un exemplu este familia preotului Dumitru Florin Lazăr de la Podoleni. Căsătorit încă din facultate cu studenta la Litere, pe atunci, Adina Valentina, are o familie frumoasă, cu 10 copii. În semn de recunoaștere pentru dragostea jertfelnică și statornicia în credință, pe 14 octombrie, în cadrul sărbătorii hramului Sfintei Cuvioase Parascheva, IPS Teofan mitropolitul Moldovei și Bucovinei a acordat familiei preotului Lazăr distincții de vrednicie. Cum a reușit să „împace” profesia cu familia, munca cu timpul liber, ce înseamnă să crești 10 prunci, care au acum între un an și 4 luni și 18 ani, cum a ajuns dintr-un sat din județul Botoșani la Podoleni într-un moment în care nu știa unde este localitatea pe hartă, a detaliat în cadrul unui interviu presărat cu povești autentice de viață, dar și pilde.

– Cum este să fii premiat în cadrul unei slujbe cu zeci de mii de participanți? Ați știut ce se va întâmpla?

Cred că în fiecare an au fost familii premiate, iar acum 11 ani a fost distinsă familia Popa, din Roznov, o familie de credincioși model, cu 13 copii. Au fost ani în care au fost premiate alte personalități, la zona credinței mă refer, cu fapte frumoase de viață. Cu un grup de copii și tineri, 35 la număr, eu, soția și 5 dintre copii, am plecat la Iași. Am stat la rând ca orice creștin și atunci am fost anunțați. Pe noi ne-a copleșit darul, cinstea aceasta. Nu este prima dată când simțim grija Înalt Preasfințitului Teofan aplecată asupra familiei, nu a noastră, ci în general. Este un program care țintește familiile de preoți care au minim 5 copii. Sunt luați în evidență și ajutați de-a lungul timpului. Dar sunt și familii de credincioși, de exemplu familia Popa. Constat însă că sunt tot mai puține familiile tinere care să aibă curajul acesta să nască copiii pe care Dumnezeu îi rânduiește în viața lor.

– Bine spus curaj. Cum este o familie cu 12 membri, o familia cu 10 copii?

Este la fel ca în familiile cu 2, 3, 5, sau 7 copii, dar bucuria este

proporțională. Din timpul facultății am căutat modele de urmat și la un moment dat am auzit așa, ceva ca o istorisire, care m-a marcat. Un inginer din Roman care făcea naveta la Iași. Și l-a luat cineva la ocazie, iar pe drum a fost întrebat câți copii are. A răspuns că 9, moment în care șoferul s-a mirat spunând că el abia se descurcă cu doi. Răspunsul pe care l-a dat m-a impresionat, m-a marcat, cu atât mai mult cu cât soția dânsului nu lucra, era casnică. „Cu mila lui Dumnezeu, noi niciodată nu am avut bani, dar niciodată nu ne-a lipsit nimic”. Tânăr fiind, la începutul vieții de familie, m-am întrebat cum ar fi viața cu mulți copii, eu provenind dintr-o familie cu 3 copii. Când am venit aici în parohie, acum aproape 18 ani, avem un copil, prima fetiță, Anastasia, care acum este majoră. Am crescut odată cu vârsta familia, am crescut și noi ca familie și toate bunătățile au venit asupra noastră proporțional cu felul în care s-a dezvoltat familia noastră. Fiecare copil în viața noastră a venit și cu rezolvarea unor probleme de ordine material. Când am avut al șaptelea copil, ne-am mutat în casa noastră, pentru că înainte am stat în casa parohială. Acum avem spațiu suficient pentru această familie mare, iar casa este povestea noastră.

– Un preot de loc din Lozna, județul Botoșani, și soția din Cotnari, Iași, cum a ajuns la Podoleni?

Copilăria și adolescența am petrecut-o la bunici, la Marginea – Suceava, unde bunica mi-a deschis orizontul credinței. Când am fost trimis aici, la Podoleni, ca preot tânăr, nici nu știam unde este pe hartă și nu am venit cu gândul că voi rămâne. Dar ne-am atașat foarte mult de zona aceasta. Le-am zis credincioșilor pe care-i slujesc aici că noi, ca familie, dacă am primit acest premiu, cinstea aceasta, am fost puși atât de în față nemeritat. Și zic asta în dreptul meu, nu al soției. Am primit acest dar și datorită dumnealor, credincioșilor din această parohie. Și soția mea e o fire foarte jertfelnică, cuminte. Eu m-am rugat mult ca Dumnezeu să-mi dea o soție cu care să-mi câștig mântuirea. Și așa îi îndemn și pe tineri să ceară încă de acum ca Dumnezeu să le scoată în cale persoana cea mai potrivită ca să ajungă la idealul acesta, al mântuirii. Toate își au izvorul în Dumnezeu. Și atunci când am văzut că a fost atât de bun, venea un copil Dumnezeu rezolva prin oameni o problemă de-a noastră stringentă, ne-am încurajat cu lucrul acesta. Când îmi spunea soția, uite, o să mai avem un copil, țineam totul ca pe darul neprețuit pe care Dumnezeu ni-l dădea, adică spuneam celorlalți destul de târziu.

– Copiii cresc, nevoile lor se schimbă, își doresc poate ce au ceilalți de vârsta lor. Cei mari sunt elevi la Colegiul Național „Petru Rareș” Piatra Neamț. Fac naveta, stau cu chirie sau îi duceți cu mașina? Ați simțit vreodată că nu mai puteți?

Da, am simțit, mai ales când erau bolnavi. Am avut o noapte în care 4 copii aveau febră și uneori nu știi unde să o apuci. Dar trec, sunt lucruri ușoare. Copilul aduce o mare binecuvântare în fiecare familie și fiecare copil e cu binecuvântarea lui și e bucuria cu care Dumnezeu binecuvântează și familia mea. Toți copiii au urmat sau urmează școala gimnazială la Podoleni, iar la Piatra Neamț fac naveta cu ceilalți colegi, cu trenul. Fata cea mare a terminat școala de șoferi și urmează să obțină permisul. Și, văzând la colegi, anumiți pantofi, sau telefoane, au cerut, dar nu cu insistență. Au înțeles. Nici n-am vrut să le ofer pentru că uneori sunt mofturi. În familia numeroasă copiii capătă o independență mai repede decât ceilalți. În sensul în care, de exemplu, mănâncă mai repede singuri pentru că văd la ceilalți. Iar acest lucru îi motivează. Puterea exemplului îi motivează. Când vin seara și îi văd pe toți mi se umple inima de bucurie. Și zic așa, către mine, către soția mea, cât de multă bucurie poate încăpea în inima unui tată, a unei mame, a părinților care au casa plină… Aceeași bucurie o gustă și familiile care au mai puțini copii. Dar la noi sunt 10 bucurii. Nu contează câți copii ai. Dacă ai născut și ai crescut un copil, ai gustat tot ceea ce presupune maternitatea, chemarea la crucea aceasta.

– În acest context, cum vedeți jertfa, sacrificiul, efortul soției?

Pentru mine, soția mea e o sfântă în viață. Pentru felul în care a înțeles că trebuie să ne așezăm noi ca familie, în primul rând. Și faptul că am crescut amândoi, ca soți, și am conștientizat că asta e calea mântuirii, calea cea mai sigură, pe care încercăm să mergem cât mai bine. Nu reușim, dar încercăm să mergem cât mai bine. Am vrea să crească copiii noștri în frică de Dumnezeu. Chiar sunt curios, nu știu cum vor face ei când vor întemeia familii, aștept așa cu un soi și de frică, și de curaj, de nădejde, că Dumnezeu nu îi va lăsa.

– Un sfat pentru tineri, familiile la început de drum. Ce le spuneți?

Să nu le fie frică de copii. Cred că dacă o să revină un pic societatea la conștiința aceasta, că Dumnezeu este la cârma vieții noastre, se vor schimba lucrurile și când vine vorba de raportarea aceasta. Eu cu durere zic că mentalitatea e schimbată când vine vorba de copii. Tinerii întemeiază familii și zic că vor avea copii după ce au servicii sigure, casă… Noi am avut primul copil la finalul anului IV, pentru ambii urma licența cu copil în brațe. La sfârșitul anului IV deja eram aici, la Podoleni. Și am avut o încercare mai grea, un accident de mașină. Atunci a fost un moment de cumpănă mare pentru noi și de așezare corectă a mea. Era a treia zi de Paști și am derapat cu mașina. Soția mea era inconștientă. Și cred că atunci m-am rugat prima dată cu adevărat. Așa am simțit eu. Cu toate că dacă nu mă apucam de rugăciune cred că înnebuneam atunci. Și mi-aduc aminte cum m-am rugat și am zis, Doamne, ia-ne tot ce avem. Mă refeream la cele materiale. Dar nu aveam nimic material, după aceea mi-am dat seama. Dar așa era dispoziția sufletească, de predare totală către Dumnezeu. Am zis, lasă-ne viața, mai dă-ne o șansă. Și ne-a dat Dumnezeu șansa. A fost când aveam un singur copil. Anastasia avea câteva luni, era în brațele soției și minunea a fost că nu a scăpat-o la impact, iar copilul a avut doar o mică urmă pe frunte, dar fără nici o urmare medicală. Tot ce avem este de la Dumnezeu și are izvorul în Dumnezeu.

Gabi SOFRONIA