Între hora unirii și hora dezunirii

”Hai să dăm mână cu mână

Cei cu inima română,

Să-nvârtim hora frăției

Pe pământul României!” – Vasile Alecsandri, Hora Unirii

Cu ceva ani în urmă, la Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” din Iași, se organizau periodic, iarna, cam pe vremea de acum, niște spectacole ”de inimă”, dedicate Unirii Principatelor Române, zilei de 24 ianuarie. Toate piesele din repertoriu se jucau după un ceremonial de mare efect. În ziua spectacolului, la ora ”H”, bătea gongul de trei ori, se stingeau toate luminile, iar un actor cu dicție clară începea să recite, pe întuneric, cu cortina trasă:

”Dulce Moldovă, țară de jale,

Ah, în ce stare tu ai ajuns!

Lasă-mă-a plânge ranele tale,

Căci până-n suflet mă simt pătruns!”.

La auzul acestor vorbe tulburătoare, spectatorii înlemneau. Cădeau într-o profundă resemnare. Nimeni nu mișca, nimeni nu ofta, toți ascultau, cu nod în gât și cu lacrimi în ochi. Și actorul continua:

”Tu, ce ești bună, dulce iubită,

Tu, ce ești fiica lui Dumnezeu,

Cum te lovește soarta cumplită,

Cum te înneacă amarul greu!”.

Versurile recitate de acel monstru sacru anonim proveneau din proza lui Alecsandri, ”Moldova la 1857”, ce conținea 21 de strofe și se termina cu un blestem adresat stricătorilor de țară, neam și religie. Dușmanilor, vânzătorilor, de care nu ducem lipsă nici astăzi. Probabil de aceea bardul de la Mircești e dur:

”Blestemul țării tunând să cadă

Pe capul vostru nelegiuit!

Blestem și ură! Lumea să vadă

Cât rău în lume ați făptuit!”.

Și, pentru că poetului i se părea blestemul prea blând, a mai pus un ”supliment”, tot aspru:

”Fie-vă viața neagră, amară,

Copii să nu aveți de sărutat!

Să n-aveți nume, să n-aveți țară,

Aici să nu aveți loc de-ngropat!”.

Sincer, regret enorm că Alecsandri nu mai trăiește, să-i pună la punct și pe profitorii tranziției actuale, care s-au îmbogățit peste noapte, pe căi total neortodoxe. De la cele povestite, au trecut câțiva ani. Asta nu înseamnă că am uitat de Unirea cea Mică, când cele două principate, Moldova și Țara Românească au format România, pe vecie.

Hai s-o dăm din mână în mână!

În fiecare an, la 24 ianuarie, sărbătorim Unirea Principatelor Române. De 159 de ani. Vom rosti nume mari – Cuza, Kogălniceanu, Alecsandri, Negri… Vom dănțui Hora Unirii împreună cu politicienii vremii, deși nu ne topim de dragul lor. Și la Piatra Neamț, și la Târgu Neamț, și la Bicaz. În cinstea evenimentului, profesorii de istorie vor organiza sesiuni științifice, spectacole omagiale, simpozioane. Se vor omagia ”cele 7 celebre putini” pline cu păcură, care au luminat târgul Pietrei în seara de 24 ianuarie, așezate pe înălțimi. Nu vor fi uitați nici chefliii din mahalaua Precista, care au intrat în Bistrița până la brâu, horind pentru Cuza și Unire. Evident, cu sticla în mână, cântând cât îi țineau puterile ”Hai s-o dăm din mână în mână!”. Se înțelege, sticla cu rachiu.

Cei cu ținere de minte l-au pomenit și pe învățătorul Halunga, din mahalaua Valea Viei, institutorul care și-a dat foc bordeiului în care trăia, convins fiind că Unirea va aduce prosperitate și fericire tuturor. S-a păcălit, n-a fost așa. Cei mulți și necăjiți tot greu au dus-o și după Unire. Să nu-l condamnăm, și noi ne-am păcălit cu Revoluția, am sperat că, în democrație, vor curge numai râuri de lapte și miere. N-au curs, e secetă prelungită. Ne lăudăm că avem muzee istorice, unde sunt expuse acte, documente, proclamații… ale marilor domnitori unioniști. Cine le calcă pragul? Bate vântul prin muzee. A-ți iubi țara a ajuns o rușine. Nu se mai poartă.

24 ianuarie 1909, Piatra Neamț. Copiii cântau ”Hora Unirii” sub fereastra Principesei Elena Cuza. O făceau pentru ultima dată. Era în anul în care s-au desfășurat grandioasele serbări prilejuite de împlinirea semicentenarului Unirii. Înfăptuitorii ei nu mai erau în viață demult. Cuza Vodă și fiii ”sârboaicei”, Dimitrie și Alexandru, muriseră de tineri. Kogălniceanu, cel mai iubit ministru al timpului, plecase și el. A supraviețuit doar buna Doamnă din Solești. A rezistat furtunilor, pentru că a fost blândă, l-a venerat la Măria Sa Cuza și a știut să ierte.

La modesta casă de sub Cozla, au fost văzuți oaspeți dragi, precum Tudorică Rosetti, Vespasian Pella, Nicolae Iorga… Toți au venit s-o vadă pe această ”femeie sfântă” care și-a iubit Țara, Neamul și pe primul Domn al României moderne. Cărturarul Iorga, însoțit de două studente, i-a înmânat o frumoasă ”Adresă aniversară” din partea Ligii Culturale. Toate evocările încărcate de istorie ale octogenarei văduve a lui Cuza Vodă aveau un singur subiect, Unirea Principatelor. În centrul rememorărilor, a tronat un singur erou, înfăptuitorul Unirii, Alexandru I. Cuza, Unificatorul de la 24 ianuarie. Cum suna crezul său politic? ”Eu voi fi întotdeauna cu țara și pentru țară, fără altă țintă decât voința națională și marile interese ale României”.

Hărțuită nemilos de viață, Doamna Elena și-a sfârșit zilele, secată de lacrimi, aproape piele și os. Pietrenii au venerat-o așa cum a fost. Școala gimnazială din str. Roznovanu se numește ”Elena Cuza”, are un bust de mare valoare pe hol și un tablou ce seamănă cu litografia lui Szatmary. Ultima dorință a distinsei Doamne? Să fie înmormântată la Solești, Vaslui, în cimitirul familiei Rosetti. Dorința i-a fost îndeplinită. Așa a luat sfârșit istoria unei familii cu început glorios și sfârșit tragic. A fost un moment istoric.

Abia am pășit în anul primului centenar al României și frații noștri maghiari s-au buricat din nou, la Cluj, cerând categoric autonomie teritorială și culturală. Întâmplător sau împinși de cineva? Acest comportament dovedește ”ceva”. Centenarul este un test pe care nația română îl poate trece cu brio sau viceversa. Deocamdată, românii adevărați sărbătoresc cu respect 24 ianuarie, o zi dragă nouă, privind încrezători spre viitorul ”luminos”. Mica Unire înfăptuită acum 159 de ani a fost posibilă pentru că, la momentul dat, ”intelighența” română a înțeles situația, a renunțat la ambițiile personale și a acționat spre binele națiunii. Cel puțin așa au acționat numeroșii candidați moldoveni adunați în sala ”Elefant” de la Muzeul Științelor Naturii din Iași. Cuza, care a fost ales domn în Moldova, nici n-a participat la adunare, s-a dus la teatru. Asta nu înseamnă că, între candidați, n-au fost separatiști și contre. Și în 1866 au existat forțe politice, care s-au împotrivit aducerii pe tron a unui prinț german, însă, după înscăunarea acestuia, s-au încolonat în spatele interesului național și am cucerit independența de stat pe care ne-o doream demult.

Cum lumea se schimbă rapid, s-au schimbat și românii. Înaintașii noștri, iubitori de țară, neam și datini, nu mai seamănă cu românii secolului al XXI-lea. Nu mai iubesc patria, nu mai sunt patrioți și sunt dezbinați, dezuniți și ”dezțărați”, cum n-au fost niciodată. O parte din clasa politică actuală se comportă ca și cum ar fi o structură separată de popor, o elită aflată deasupra timpului, a legilor și a consecințelor. De ce suntem dezbinați în preajma Centenarului, cu o rezonanță istorică atât de profundă? Ne lipsesc oamenii de marcă, elitele. Poporenii nu au de la cine lua exemplu. Oamenii din fruntea țării au fost luați din balcoanele Revoluției din Decembrie ’89. De aceea, în fiecare an, Unirea la români e sărbătorită prin separare. Într-un an, când Mica Unire s-a sărbătorit sub statuia lui Cuza din Iași, dl. președinte Băsescu a horit cu gașca lui lângă hotelul ”Traian”, iar premierul Tăriceanu sub streașina Cinematografului ”Sidoli”. Halal, Unire!

La 1 Decembrie, la parada militară din Capitală, președintele sas de la Cotroceni ”a uitat” să-i invite pe Dragnea și Tăriceanu la tribună. Urâtă treabă! N-au dat mâna nici de Ziua Națională a României. Multe-s astăzi ca-n Caragiale! Policienii sunt dezbinați și împrăștiați, precum steagurile lui Pristanda. La prefectură, primărie și școala de fete mari.

Mai avem câteva zile și vom sărbători 24 ianuarie. Nu vă panicați! Băile de mulțime, strângerile de mână și discursurile patriortade nu vor lipsi. Apostolii neamului vor pune elevii să recite frumos, clar și patriotic:

”E scrisă-n ceruri Sfânta Unire!

E scris în inimi cu foc ceresc!

O, Românie! La a ta mărire

Lucrează brațul dumnezeiesc!”.

Hora Unirii va răsuna în toate școlile românești, mai ales în cele ce se numesc ”Elena Cuza”, ”Elena Doamna” sau ”Al.I. Cuza”. Hora Dezunirii va fi observată, și ea, în cătunele uitate de lume și de politicieni, unde românilor nu le arde de poezii patriotice. Să nu uităm că Primul Cincinal al României ne surprinde cu peste 4 milioane de români muncind cu cârca în afara granițelor, dar și alte milioane care ar pleca și mâine, dacă nu ar fi legați aici, de familie, de prieteni, de țară. Că prea multe familii s-au distrus cu plecările astea aiurea. Prea s-au întors destui în sicrie sigilate, plumbuite.

În acest an, sărbătorim Centenarul, însă, în jurul nostru, continuă să existe mai multe Românii, cu identități diferite, în stare permanentă ”de război civil”. Pentru orice fleac, semenii noștri ies în stradă și strigă: ”Jos Guvernul!” și ”Hoții!”.

Românii de astăzi au demonstrat că nu pot sta la aceeași masă, că nu se înțeleg și parcă nu vorbesc nici aceeași limbă. Românii au dovedit o singură dată că pot fi și adorabili. La înmormântarea ultimului Rege al României, când au aruncat cu flori spre afetul de tun cu care Mihai I al României a fost dus pe ultimul drum. Momentul acesta frumos n-am să-l uit niciodată. Atunci am fost mândru că sunt român. Și am mai fost fudul odată că sunt român, tot într-un moment istoric. Într-un an, de Ziua Eroilor. Eram în cimitirul ”Eternitatea”, din Piatra Neamț, și priveam ceremonialul depunerii coroanelor de flori de către politicienii carismatici, plini de importanță. Deodată, din rândul mulțimii, s-a desprins o bătrână, cernită, cu o lumânare aprinsă în mână. S-a îndreptat spre tricolor, a îngenunchiat și l-a sărutat pătimaș. A pus lumânarea la mormântul soldatului necunoscut, a făcut cruce și a plecat. Mulțimea a însoțit-o cu privirea mult timp. Gestul ei a fost apreciat de toată suflarea prezentă la eveniment.

În concluzie, Centenarul Marii Uniri poate fi un an al unității pentru români doar dacă politicienii se vor întoarce cu fața către popor. Lucru greu de crezut. Vorba vecinului meu, veteran: ”Nu ne mai facem bine niciodată!”. Oare?

Prof. Dumitru RUSU