Primele zile din februarie 2026 au arătat, mai clar decât orice discurs politic, cum arată „reforma” atunci când este aruncată în viteză către societate și apoi se pune o frână brutală, în clipa în care se lovește de realitate. Ilie Bolojan a venit cu un mesaj care prinde la public: trebuie reduse cheltuielile. A indicat și țintele care irită de ani de zile — risipa din administrația centrală și locală, pensiile speciale. Greu să găsești un român care să-l contrazică.
Doar că, în loc să vedem bisturiul acolo unde se tot promite, am văzut securea acolo unde doare mai tare și se apără mai greu. Primele fapte concrete n-au fost despre „dezmățul” din sistem, nici despre privilegiile mari și vizibile, nici despre curățenie la vârf. Au fost despre TVA mai mare și despre tăieri în educație. S-au tăiat burse, salariile profesorilor au fost înghețate, s-a mărit numărul de ore, s-a umflat numărul de elevi la clasă – pe principiul contabil: înghesuie, raportează, cosmetizează. Un reflex vechi, dar reciclat cu aplomb. Dacă asta e modernizare, atunci planificarea centralizată de tip comunist ar avea motive să zâmbească.
A urmat apoi o măsură cinică, împachetată în limbaj de „disciplină bugetară”: prima zi de concediu medical neplătită, pe motiv că statul a plătit prea mult anul trecut. Că a plătit, în multe cazuri, cu întârzieri uriașe – cu efecte greu de dus pentru unele firme – pare să nu fi contat. Iar justificarea e cu atât mai iritantă cu cât seamănă cu practica unor asigurători care îți cer contribuția la zi, dar îți reduc protecția fix când ai nevoie de ea. Contribui integral, uneori chiar de două ori, dar când e să primești, ți se explică doct că „nu sunt bani”.
În acest moment, Guvernul Bolojan pare să joace după manualul „un pas înainte, doi înapoi”. Iar „înapoi-ul” vine nu din convingere, ci din presiune.
S-a văzut imediat în episodul taxelor și impozitelor locale. A fost suficient ca UDMR – partener de guvernare, nu din opoziție – să ridice tonul public pe tema nemulțumirii populației, iar premierul a anunțat că ia în calcul o revenire. O revenire neclară: ce anume se schimbă, când, și ce se întâmplă cu cei care au plătit deja corect și la timp? Cererea formulată public de Kelemen Hunor – posibilitatea ca primăriile să reducă taxele locale cu până la 50% și reintroducerea unor scutiri pentru persoane cu dizabilități și familii vulnerabile – schimbă tonul reformei: de la „consolidare pe linie” la amortizare socială. În traducere: se strânge șurubul, apoi se caută repede cheițe pentru excepții, ca să nu explodeze presiunea politică.
La fel, în cazul concediului medical. Regula a intrat în vigoare la 1 februarie 2026, iar la doar câteva zile a apărut, via Ministerul Sănătății, un proiect de OUG cu scutiri pentru categorii importante: pacienți oncologici, persoane cu boli rare, pacienți cronici din programe naționale și persoane aflate în izolare. Semn că, măcar târziu, cineva a realizat că măsura, în forma ei „la grămadă”, e imposibil de apărat moral și vulnerabilă juridic. Iar faptul că Avocatul Poporului a contestat la CCR împinge tot pachetul într-o zonă de risc, nu doar de imagine, ci și de predictibilitate legislativă. Când o măsură „cheie” intră rapid într-un culoar de incertitudine constituțională, mesajul se face praf: nu mai e clar ce rămâne, ce cade, ce se amână – și, mai ales, de ce te-ai aruncat înainte fără să anticipezi consecințele.
Sigur, în politică, ajustările pot fi vândute drept realism. În guvernare, însă, ele trădează adesea altceva: măsuri insuficient gândite, insuficient testate, cu evaluări de impact incomplete, împinse pe repede înainte și reparate din mers, sub presiunea reacțiilor previzibile.
Iar aici e problema de fond: vorbim mult despre „reforme”, dar, deocamdată, vedem mai ales tăieri și măsuri contestabile. Și, în paralel, o prudență suspectă când vine vorba despre adevăratele găuri negre: administrația centrală și locală, politizarea companiilor de stat, birocrația care înghite timp și bani, rețelele de sinecuri care rezistă indiferent cine e la Palatul Victoria. Plus corupția alimentată de o clasă politică transformată, în prea multe cazuri, într-o „elită” de incompetenți siguri pe ei.
Dacă reforma începe cu cei mai ușor de lovit și se oprește la ușa celor mai greu de atins, nu e reformă. E doar contabilitate cu pretenții și improvizație cu discurs. Iar „pe repede înapoi” nu e o figură de stil: e un mod de guvernare.
Valentin BĂLĂNESCU
