Părintele Iustin, IN MEMORIAM!

Despre părintele Iustin Pârvu s-au scris multe. Foarte multe. Deși e atât de greu de scris! L-au cunoscut atât de mulți și mulți au scris despre el așa cum s-au priceput. Mulți au publicat vorbe ale părintelui, alții vorbe care au zis că sunt ale părintelui, și nu au fost, și părintele nu i-a acuzat pentru aceasta. Poate că i-a certat, părintește, ca pe niște fii ce n-au înţeles cu adevărat niște lucruri. De altfel, era așa de greu să înțelegi! Căci așa precum a zis monahul Athanasie cu versuri învățate la Aiud:

„Voi n-ați fost cu noi în celule

Să știți ce e viață de bezne.

Voi nu știți ce-nseamnă-nvierea din moarte,

Căci n-ați fost cu noi în celule“.

Ne este așa de greu să înțelegem cum poți să ierți pe torționarul care ți-a făcut viața un chin. Care te-a lovit pentru un „Tatăl Nostru” sau „Hristos a Înviat”, care ți-a răsturnat blidul înăcrit și nu ți-a schimbat hârdăul cu săptămânile. Care te înjura de mamă, de țară, de Dumnezeu… Cei ca părintele Iustin sunt dintre aceia care pot spune:

„Noi n-am avut tinerețe!“:

„Bătrâni cu obrazul de ceață,

Cu pași năclăiți de tristețe

Prin moarte am trecut nu prin viață

Noi n-am avut tinerețe“.

De bună seamă că nu a avut tinerețe Grigore Caraza, ce a stat 21 de ani în temnițe, sau părintele Nicolae Grebenea ce a cunoscut temnițele lui Carol al II-lea, Antonescu sau comuniste. Sau monahul Paulin ce a stat 19 ani în temniță, 13 ani la Aiud. Au fost ei atât de vinovați?! Ei considerau că n-au greșit față de țara și neamul românesc, de aceea credeau în versurile lui Andrei Ciurunga învățate în temnițele comuniste:

„Dac-am strigat că haitele ne fură

Adâncul, codrul, cerul, stea cu stea

Și sfânta noastră pâine de la gură,

Nu-s vinovat față de țara mea“.

Dar cine a fost părintele Iustin?! S-a născut la 10 februarie 1919 în satul Brânzeni (azi Petru Vodă), cu numele de Iosif. Încă de când era copil, părinții l-au dus la mănăstirile din jur, mai ales la Durău. Bătrânii vorbesc despre un trăsnet care a lovit casa părintească în acea perioadă, nimeni nu a fost rănit, dar tânărul a luat decizia să se dedice slujirii mănăstirești. A ales Durăul. A fost făcut frate de mănăstire și pentru râvnă și pricepere este trimis la Seminarul Cernica, fiind tuns în monahism în 1940. De la Cernica, continuă studiile la Seminarul din Râmnicu Vâlcea, iar după desființarea acestuia la seminarul din Roman. Armata o face la unitatea de vânători de munte din Târgu Ocna. Între 1942-1944 este preot misionar în Divizia 4 Vânători de Munte și împreună cu Regimentul din Piatra Neamț a fost pe front până la Odesa și Cotul Donului. În 1948 s-a întors la Mănăstirea Durău. Într-o zi, când umbla cu Icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni prin sate ca să aducă ploaie, în apropiere de mănăstire, sticla de la icoană, fără să o atingă cineva, s-a spart, pe partea părintelui. Toți au zis că este semn rău pentru cei care o duceau. Nu la mult timp Iustin Pârvu este arestat la Seminarul Roman, unde era diacon, fiind închis apoi la Suceava, Aiud, Baia-Sprie, Sighet, Periprava. După 12 ani de temniță, la întrebarea ce va face în viitor, a răspuns că o va lua de la capăt și a fost „premiat“ cu încă 2 ani. După executarea lor, aceeași întrebare și același răspuns. Încă doi ani și apoi eliberarea în 1964, odată cu grațierea dată de Gheorghiu-Dej.

Avea să spună într-o „Prefață“ pentru una dintre lucrările noastre dedicate rezistenței anticomuniste: „Am suferit după gratii cu mari personalități ale neamului românesc, care au dorit binele neamului românesc și au luptat pentru acesta, fiecare așa cum a înțeles și amintesc pe Nichifor Crainic, Gheorghe Calciu Dumitreasa, Istrate Micescu, Nicolae Grebenea, Ioan Sabău, Andrei Ciurunga, Ioan Petrovici, Dumitru Stăniloaie, Petre Ţuţea sau Mircea Cancicov“. În 1949 ajunge la Aiud, în 1951 la Baia Sprie, în lagărul de muncă, apoi în 1954 la Gherla și în alte temnițe. Deși trebuia eliberat în 1960, pentru că s-a considerat că încă nu s-a „corectat“, a mai primit 4 ani de temniță la Periprava, fără a exista vreo condamnare. Aici a muncit la tăiat stuf doi ani. Munca însemna să stai în gheaţă cu bocanci rupți, înfometat, iar printre picioare circulau șerpi. Dumnezeu l-a ajutat să scape și de aici. La Cavnic, la o mină de plumb, a lucrat la 300 de metri sub pământ, iar la Baia Sprie, altă mină de plumb, un an și 2 luni a lucrat la 500 de metri în subteran împreună cu preotul Grebenea. Pe 14 mai 1964 este eliberat și se reîntoarce acasă și lucrează ca muncitor forestier. Ofițerul de securitate care îl supraveghea i-a aprobat în 1966 să meargă la Mănăstirea Secu. În 1975 a fost lăsat să viziteze Sfîntul Munte Athos. Era un prilej de a scăpa de urmărirea permanentă a securității rămânând acolo, lucru care i-a și fost propus. A refuzat, locul său era în țară, misiunea sa nu se încheiase… La întoarcere a fost trimis la Mănăstirea Bistrița. După căderea comunismului, în 1991, hotărăște să zidească o mică bisericuță aproape de stâna din Poiana Hașca. La 4 mai 1991, s-a sfințit locul unde avea să se construiască mănăstirea închinată memoriei martirilor anticomuniști. La zidirea așezământului, deși chinuit în temnițe, părintele a lucrat cot la cot cu ceilalți oameni. Avea lângă el doar doi călugări, dar un întreg sat de partea sa. Cristian Vatamanu, regretatul profesor, pe atunci liceean, își amintește: „La Poiana Hașca, într-un modul pentru muncitori forestieri, amenajat ca loc de rugăciune, făceam împreună Vecernia, Miezonoptica şi Ceasurile. Erau momente pe care nu o să le uit niciodată, inima umplându-mi-se de o bucurie deosebită, inexplicabilă și parcă voiam să nu se mai termine acele rugăciuni“.

Profesorul Dorel Rusu i-a fost alături părintelui când a purces la ridicarea mănăstirii și apoi ca profesor la școala așezământului. Își amintea că „într-o chilie modestă, părintele Iustin, timp de 23 de ani, a primit la el pe credincioșii îndurerați, i-a ascultat cu smerenie și jertfă, aproape 24 de ore din 24”. Și mai menționa: „La Sfânta Mănăstire de la Petru Vodă, părintele Iustin Pîrvu din bănuțul adunat de la credincioși a construit alte mănăstiri pe teritoriul României: lângă Blaj, la Rădeni-Neamţ, în Dobrogea, lângă peștera sfântului Ioan Casian, la Aiud, la locul numit Râpa Robilor, o biserică nouă în zona numită La morminte, Bolătău, un azil de bătrâne, o casă de copii, chilii și alte anexe monahale. Pe 2 mai 2013, după slujba de Înviere, părintele Iustin a fost dus la un spital din Cluj, unde a fost operat de o tumoare la stomac, o altă operație având loc pe 16 mai. Pe 16 iunie 2013, ora 22,40, părintele a plecat la Domnul. La slujba de înmormântare de pe 20 iunie, au participat peste 5.000 de credincioși”.

N-a putut să uite chinul din închisori, deși rar vorbea despre suferințele sale: „Sfinții din închisori sunt modele pentru noi toți, mai ales pentru generațiile care urmează. Să folosim ca armă jertfa lor, mai ales că astăzi mai-marii zilei încearcă o nouă răstignire a lor. Jertfa lor este de fapt măsura creștinătății noastre. Să nu dăm uitării martirajul acestor mucenici, mai ales astăzi când există multă lipsă de jertfă. Să nu ne pierdem ortodoxia, ca să nu ne pierdem neamul și să o primim aşa cum ne-au lăsat-o Sfinții Părinți“. Se gîndea mereu la tineretul țării, văzându-l astăzi văduvit de prea multe: „Tineretul de astăzi trebuie să știe ce a însemnat Fenomenul Pitești, ce s-a întîmplat după gratiile temnițelor comuniste. Niciun torționar nu a fost pedepsit, niciun politician nu se roagă pentru martirii noștri. Dacă noi, românii, nu ne vom uni, suntem sortiți pieirii. Tineretul nostru trebuie să studieze și testamentele acestor mucenici ai neamului românesc și testamentele marilor bărbați care au condus destinele noastre. Așteptăm momentul când Sfântul Sinod va canoniza pe sfinții închisorilor comuniste. Avem dovezi clare de sfințenia lor. E necesar însă să-i cinstim mai ales în inimile nostre”.

Athanasie Ștefănescu a murit la Hașca, binecuvântat și binecuvântând, căci vedea în Iustin Pârvu „un părinte cu o aură care cuprinde toată țara, ba a trecut și dincolo de hotare vestind cu tărie credința strămoșească a neamului nostru românesc”, iar Gheorghe Calciu-Dumitreasa afirma: „Cred cu tărie că cel mai mare duhovnic în viață este Părintele Iustin Pârvu de la Petru Vodă. Este și cel mai puternic om duhovnicesc”.

Părintele Iustin ne-a dovedit ce poate face un om mânat de credință. Doar cel ce a cunoscut mănăstirile, schiturile, azilul, școala, zecile de studenți ținuți în facultate, nenumăratele binefaceri poate înțelege. Părintele Iustin a iertat. Pe torționari, pe securiști, pe răuvoitorii unui regim sau altul. S-a rugat și a sperat:

„Și spune morților de sub troițe sfânte

Că va veni cândva o dimineață,

Când neamu-ntreg va fulgera la viață

Cuminecat prin sfinții din morminte“.

Părintele Grebenea, la regăsirea cu părintele Iustin în munţii Stânişoarei, unde purcedea la ridicarea unei mănăstiri, spunea: „Încă mai sunt călugări!”.

Încheiem cu spusele unui renumit sculptor român din Canada, Șerban Popa: „Dumnezeu a rânduit să înțeleg frumusețea icoanei și să pot da cursuri de iconografie și am înțeles că oricât de negre și viforoase pot fi zilele omului, icoana își păstrează nealterată frumusețea, culoarea și lumina. Tot Dumnezeu, în mărinimia sa, a făcut să întâlnesc două icoane vii ale neamului românesc, Părintele Calciu Dumitreasa și Părintele Iustin Pîrvu, și ei, precum Sfînta Icoană, și-au păstrat frumusețea, lumina și culoarea chiar și după 16-17 ani de temniță neagră plină de furtună și grindină de lovituri”. Și credem și noi că vor rămâne icoane luminoase încă pentru mulți ani pentru cei care simt cu adevărat românește…

Daniel Dieaconu