În munţii Neamţului au sihăstrit sau au trăit în obşti monahale oameni care au fost iubiţi de Hristos şi pe care i-a ridicat în Împărăţia Cerurilor. Paisie de la Neamţ, Iosif Pustnicul, Nazaria şi Olimpiada de la Văratec sunt sfinţi ai românilor care au vieţuit şi s-au nevoit în munţii Neamţului
Părintele Paisie de la Neamț s-a născut în orașul Poltava în 1722, în familia unui preot cu 12 copii. Din botez s-a numit Petru. Tatăl său a murit de tânăr şi în 1735, copilul Petru a fost dat de mama sa să învețe carte la Academia Teologică din Kiev. După 4 ani, părăsind școala, a intrat în viața monahală la Mănăstirea Medvedeski. După puțină ședere apoi în Mănăstirea Pecerska, vine în Moldova, în 1745, și se stabilește la Schitul Trăisteni de la Râmnicu Sărat și apoi la Mănăstirea Dălhăuți. În 1746 se duce la Muntele Athos, unde se nevoiește ca sihastru timp de 4 ani. În 1750 este tuns în monahism de Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului, duhovnicul său, primind numele de Paisie. Apoi, este hirotonit ieromonah și întemeiază o obște monahală la Schitul Sfântul Prooroc Ilie, în acea zonă, unde se nevoiește până în vara anului 1763, adunând în jurul său 64 de călugări români, ucraineni și ruși. Se reîntoarce în Moldova împreună cu toți ucenicii săi și se stabilește la Mănăstirea Dragomirna, unde vieţuieşte 12 ani, până în 1775, formând o obște mare de 350 de călugări. Împreună cu ucenicii săi români, care erau buni cunoscători ai limbii eline vechi, traduce o parte din scrierile filocalice ale Sfinților Părinți. „Filocalia de la Dragomirna” din 1769 este prima colecție majoră de traduceri românești filocalice adunate de monahul Rafail.
În 1775, Moldova de Nord, numită mai apoi Bucovina, căzând sub ocupație austriacă, Cuviosul Paisie a fost nevoit să treacă în Moldova, să se stabilească la Mănăstirea Secu, în data de 14 octombrie, împreună cu 200 de monahi, lăsând la Dragomirna o obște de 150 de monahi. Aici vieţuieşte 4 ani, continuând aceeași rânduială de viață duhovnicească athonită, ca și la Dragomirna.
Cu binecuvântarea mitropolitului Moldovei, Gavriil Calimachi, și la îndemnul domnitorului Alexandru Moruzzi, Cuviosul Paisie s-a mutat la Mănăstirea Neamț, cu o mare parte din obștea de la Secu, în ziua de 14 august 1779, unificând astfel cele două mănăstiri sub povățuirea unui singur stareț. A pus pe picioare cea mai mare mişcare de revigorare duhovnicească şi intelectuală a ortodoxiei, inspirat de lucrarea duhovnicească a Cuviosului Vasile de la Poiana Mărului, mişcare numită „paisianism”. Timp de 15 ani, cât a fost stareț al celor două mănăstiri unificate, Neamț – Secu, Cuviosul Paisie a păstrat cu sființenie același reguli de viață monahală din Sfântul Munte Athos, atât în ceea ce privește rânduiala sfintelor slujbe, cât și nevoința monahilor la în mănăstire. La biserică erau datori să ia parte toți părinții și frații, afară de cei bolnavi sau cei trimiși la ascultări. Marele stareț venea cel dintâi la sfintele slujbe. Influența lui a fost mare asupra multor mănăstiri și schituri din Moldova: Dragomirna, Secu, Neamț, Agapia, Văratec, Bisericani, Râșca, Vovidenia, Pocrov, Tarcău, Durău, precum și Cernica, Robaia sau Căldărușani din Ţara Românească.
La 1774, Părintele Paisie o face schimnică pe maica Nazaria („care s-au schimnicit de însuși mâinile lui”), iar în 1779 a numit-o stareţă a Schitului Durău, după cum a aflat şi Părintele Ioanichie Bălan: „După adormirea Cuvioasei Melania, sihăstria ei s-a numit Sihăstria Durău. În anul 1779-1780, stareţul Paisie a adunat aici toate călugăriţele şi pustnicele din partea locului, sub egumenia schimonahiei Nazaria şi a Cuviosului Iosif pustnicul”. Cine era maica Nazaria? Ştim anii nașterii și ai morții sale, respectiv 1697 și 1814, încrustaţi pe lespedea mormântului care a fost descoperită de stareța Nazaria Niță în 1973, când a fost deshumat trupul cuvioasei. S-a născut undeva în jurul Brașovului la 1697, şi a fost cunoscută cu cognomenul „Brașoveanca”. A avut o scurtă viață de familie, dar și-a pierdut soțul și cei doi copii, şi durerea pierderilor au determinat-o să plece de acasă şi să se îndrepte spre viaţa monahală şi pe la 1750 era în Moldova, la Schitul Scânteia, unde era rasoforă cu numele de Natalia. A trecut apoi în Muntenia, la Schitul Bonțești, unde s-a călugărit primind numele Nazaria. Ioanichie Bălan spunea la fel: „Era de loc din Braşov. Mai întâi a fost căsătorită şi a născut doi copii. Apoi, murindu-i soţul, a rămas din tinereţe văduvă. Nu după mulţi ani, cu voia lui Dumnezeu, i-au murit şi copiii. Rămânând singură şi dorind să slujească lui Hristos, a intrat în nevoinţa vieţii călugăreşti. Mai întâi a petrecut în Schitul Scânteia din Vrancea, unde a fost făcută rasoforă cu numele Natalia. Apoi se mută la Schitul Bonţeşti. Aici primi marele şi îngerescul chip sub numele de Nazaria”.
Pe la 1770, ajunsese în zona Neamțului, la Schitul Pârâul Carpănului, undeva pe lângă Pipirig, sub ascultarea duhovnicului Iosif Pustnicul, şi aici s-a nevoit timp de 14 ani în zona de „mare pustie” din jurul schitului.
Aşa cum am amintit, sub ascultarea Părintelui Paisie şi sub conducerea cuvioasei Nazaria, la Durău a fost până în 1785 o obște isihastă de monahii, a căror viață de asceză și rugăciune se desfășura după rânduiala paisiană. În toți acești ani, duhovnicul obștii a fost cuviosul Iosif Pustnicul, unul dintre cei mai importanți părinți isihaști nemțeni din veacul al XVIII-lea, cu care Maica Nazaria au organizat şi obştea de la Schitul de la Pârâul Carpănului.
Bogata experiență duhovnicească și organizatorică a Cuvioasei Nazaria și a Cuviosului Iosif îl determină la 1785 pe Paisie să-i cheme pe aceștia împreună cu obștea lor la Văratec, pentru a înființa și conduce noua mănăstire de aici. Un manuscris despre viața maicii Nazaria ne relatează împrejurările în care, după ce „petrecuse mulți ani în post și rugăciune” la Durău, cuvioasa este „silită din îndatorirea fericitului stareț Paisie” și la rugămințile maicii Olimpiada să vină la Văratec, unde va fi stareță până la 1815, când se va muta la Domnul, la venerabila vârstă de 117 ani.
Văratecul a fost ridicat de cuvioasele Nazaria și Olimpiada, cu sprijinul duhovnicesc al Sfântului Paisie de la Neamț și al cuviosului Iosif. Paisie a dat Olimpiadei binecuvântarea de a pleca la Iași spre a aduce la cunoștință forurilor mitropolitane dorința călugărițelor de la Durău. Primind acordul, ea s-a întors la Neamț spre a-l comunica starețului Paisie. Cu sfatul și îndrumarea acestuia, Olimpiada, călăuzită de bătrânul pustnic, Iosif, a pornit prin munți spre a căuta un loc potrivit pentru o așezare călugărească. Starețul a dat „părinteasca blagoslovenie spre săvârșirea lucrării”, după care, Olimpiada a cumpărat cu banii ei, de la un „bătrân pădurar”, o casă pe care a așezat-o în poiana aleasă, „mai adăugând lângă aceasta și alte chilii”; apoi s-a construit „o bisericuță de lemn foarte mică și săracă”, „din puțina avere zăstrală a pomenitei fondatoare” și prin râvna celor ce s-au adunat acolo, și astfel, a luat naștere schitul modest, de fapt o sihăstrie, care s-a numit Văratec de la numele poienii aleasă de Olimpiada și pustnicul Iosif. Îndată după sfințirea bisericuței și după ce, de fapt, a luat ființă sihăstria Văratic, fondatoarea „s-au îmbrăcat în cinul călugăresc de Sfinția Sa Teodosie schimonahul și duhovnicul, trimis de părintele stareț Paisie, întărindu-i-se tot acest nume Olimpiada”.
În toamna anului 1794, Părintele Paisie, îmbolnăvindu-se, și-a dat sufletul său curat în mâinile lui Iisus Hristos în seara zilei de joi, 15 noiembrie, la vârsta de 72 de ani. A fost plâns de toată obștea celor două mănăstiri, Neamţ şi Secu, cu schiturile lor, care numărau peste 1.000 de călugări români, ruși, ucraineni, greci, bulgari. I-au fost alături la înmormântare şi obştea schiturilor Durău şi Văratec, în frunte cu maicile Nazaria şi Olimpiada, sâmbătă, la 17 noiembrie, când a fost coborât în gropnița bisericii mari, zidită de Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare și Sfânt. Fiind cinstit ca sfânt, încă din viață, ucenicii săi i-au săvârșit slujba de pomenire, rânduindu-i ca zi anuală de prăznuire 15 noiembrie. În ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, precum și în secolul al XIX-lea, ucenicii lui români au răspândit isihasmul în Ţările Române, iar cei slavi în peste 100 de mănăstiri din Rusia și Ucraina.
Maica Nazaria a condus obştea de la Văratec până în 1814, când a trecut la Domnul, fiind înmormântată în pronaosul bisericii pe care a ctitorit-o. Maica Nazaria a fost cel mai longeviv sfânt român, trăind puțin de 117 ani, aşa cum s-a aflat în 1973, cu ocazia lucrărilor de înlocuire a lespezilor din „Biserica Adormirea Maicii Domnului”, când au fost descoperite mormintele starețelor Nazaria și Magdalena, cu două lespezi pe care erau sculptate numele acestora: „Schimonahia Nazaria/Stareța/1697-1814”.
Iosif, duhovnicul Nazariei, ştiut de obşte şi de credincioşii din munţi cu numele de Iosif Pustnicul, a mai trăit până în 1828, fiind înmormântat în partea dreaptă a pronaosului.
Astăzi Neamţul, Secul, Văratecul sau Durăul sunt mănăstiri mari ale Moldovei şi aici se află mormintele sfinţilor pomeniţi de noi, căutate an de an de credincioşii ortodocşi.
Călugării şi călugăriţele acestor mănăstiri duc mai departe tradiţia vieţii de obşte aşa cum au lăsat-o înaintaşii lor care s-au nevoit întru Hristos cu două veacuri mai demult.
Prof. dr. Daniel DIEACONU
FOTO: Doxologia
