România produce tot mai multă energie, dar plătește în continuare scump. Paradoxul nu ține de lipsa resurselor, ci de incapacitatea de a le folosi atunci când este nevoie.
Problema reală nu mai este câtă energie se produce, ci câtă poate fi stocată. În lipsa unor capacități suficiente, surplusul din perioadele cu vânt sau soare mult se pierde sau este vândut ieftin, iar în momentele de consum ridicat energia devine scumpă. Diferența o plătesc consumatorii.

Miza este una economică, nu doar tehnică. Fără stocare, România rămâne dependentă de importuri în momentele critice și incapabilă să valorifice eficient energia produsă intern. De aici și volatilitatea prețurilor, resimțită direct de populație și industrie.
Ministerul Energiei promite o schimbare de direcție: până la finalul anului ar urma să fie instalați aproximativ 1.500 MW în capacități de stocare, în principal baterii finanțate prin PNRR și Fondul pentru Modernizare. În paralel, sunt pregătite noi scheme de finanțare pentru proiecte dedicate.
Pe termen lung însă, cheia rămâne în marile proiecte de stocare prin pompaj, precum Tarnița sau Frasin–Pângărați. România nu are, în prezent, nicio astfel de centrală funcțională, deși tehnologia este deja standard în Europa pentru echilibrarea sistemelor energetice.
Planurile există și pe hârtie: strategia națională prevede aproximativ 800 MW capacitate de stocare prin pompaj până în 2030. Problema este ritmul. Proiectele sunt încă în faze preliminare, în timp ce presiunile din piață sunt imediate.
În acest context, discuția nu mai este dacă România are nevoie de stocare, ci cât de repede poate recupera întârzierea. Pentru că, în energie, diferența dintre strategie și implementare se vede direct în factură.
ADV




