Ispasul - Hristos s-a înălțat!

Înălțarea Domnului este prăznuită la 40 de zile după Înviere, în Joia din săptămâna a VI-a după Paști. Anul acesta, o sărbătorim pe 21 mai. În popor, sărbătoarea e cunoscută și sub denumirea de Ispas. Cea mai veche mențiune despre sărbătoarea Înălțării Domnului o găsim la Eusebiu din Cezareea, în lucrarea ”Despre sărbătoarea Paștilor”, scrisă în anul 332 d.H. Din această lucrare, reiese că Înălțarea Domnului era sărbătorită, în acea vreme, odată cu Rusaliile, la 50 de zile de la Învierea lui Hristos. Spre sfârșitul secolului al IV-lea și începutul secolului al V-lea d.H., sărbătoarea Înălțării s-a despărțit de cea a Pogorârii Sfântului Duh (Rusaliile). Atunci s-a hotărât să fie prăznuită în a 40-a zi după Înviere, dată care va rămâne stabilită pentru totdeauna în calendarul bisericesc.

Sf. Evanghelist Luca a scris că Mântuitorul Iisus Hristos i-a luat pe ucenicii Săi, i-a dus spre Betania și, acolo, Și-a ridicat mâinile, i-a binecuvântat. Pe când îi binecuvânta, S-a depărtat de ei și S-a înălțat la cer (Luca 24,50-51).

Înălțarea lui Iisus Hristos la Ceruri este un praznic împărătesc. Semnificația creștină răzbate doar din denumirea preluată din slavonă (Ispas < sŭpasŭ = mântuire) și din consacrarea în biserică a alimentelor care se împart pentru sufletul celor răposați sau se consumă la mesele familiale și nedei: ouă roșii, ceapă verde, azime, pască. De Înălțarea Domnului, femeile care au în familie morți împart azime calde, ceapă verde și rachiu pentru sufletele morților, crezându-se că, în această zi, se înalță sufletele lor la cer și să aibă merinde de drum.

În Calendarul popular al românilor, Înălțarea Domnului este cunoscută și ca ”ziua de Ispas”. Legenda spune că Ispas a fost de față la Înălțarea Domnului și martor la ridicarea sufletelor morților, că era un om vesel și credincios. De aceea, toți oamenii din lumea satului de altădată încearcau să fie bine dispuși de Ispas și, totodată, să-și pomenească moșii și strămoșii, ale căror suflete se înalță în această zi la ceruri.

În această zi, se împart de pomană îndeosebi plăcinte, lapte, pâine, ceapă verde și rachiu, iar ciobanii dau și primesc miei și caș.

Pe lângă toate aceste lucruri, oamenii își iau și măsuri de apărare împotriva sufletelor rătăcitoare, care,neputându-se înălța la ceruri, ”se strică”, adică devin strigoi, moroi, spirite malefice periculoase pentru sat. Astfel, în noaptea premergătoare Ispasului, culeg plante cu proprietăți magice: alun, leuștean, nuc, paltin. Ei împodobeau casa, gospodăria și mormintele, le purtau în sân sau se încingeau cu ele. În unele zone, ziua de Ispas este considerată și o sărbătoare a câmpului, a holdelor și a fânului.

În unele zone, se purtau foi de nuc la brâu, pentru că și Hristos și-a pus când s-a înălțat.

Astăzi era ziua denumită Paștele Cailor: ”numai în această zi, scapă caii la iarbă verde și pasc până se satură, apoi se culcă și dau din cap, în semn că sunt sătui, de aceea azi e Paștile lor”.

În zonele unde oamenii erau mai credincioși, de Ispas se făcea, de obicei, o slujbă afară, la câmp, pe iarbă verde, la holdele de grâu. Atunci se botezau toți oamenii. Era sărbătoarea fânului și a grâului, a holdelor.

În biserică, se așternea fân pe jos. Praporii bisericii erau împodobiți de femei și fete, cu verdeață sau flori de câmp și spice de grâu, așezate în formă de cruce, apoi întreaga procesiune ocolea holdele.

Ispasul mai constituia și un moment al deschiderii așezărilor: debutau activitățile comerciale (târgurile, bâlciurile) și sărbătorile comunitare bazate pe hramul bisericii și al satelor (nedeile). Demne de semnalat sunt nedeile pădurenești, care constituie, până în zilele noastre, prilej de reunire a familiilor și de primire și ospătare din belșug a prietenilor și rudelor.

Din consemnările de la sfârșitul secolului al XIX-lea s-au păstrat mărturii privitoare la o altă arie, cea sud-transilvăneană. În unele zone, nedeia era un ritual obligatoriu al cetei de juni: cei care luaseră parte la colindat și la ”ospățul feciorilor” din zilele Crăciunului organizau întreaga petrecere cu muzică, joc și voie bună, adică ”scoteau nedeia”, având în fruntea lor vătaful ”căruia ceilalți feciori îi erau întru toate ascultători”.

Călușarii

După ce soseau în pădure, își petreceau cu jocuri până seara târziu. Călușarii aveau obiceiul să joace în zilele de la Înălțare până la Rusalii. ”În acest timp, ei cutreierau toate satele și orașele, pururea jucând și săltând, și în tot timpul nu se culcau să doarmă într-alt loc decât sub acoperișul bisericilor, căci, dacă s-ar culca într-alt loc, i-ar munci strigoaicele sau, cum le zic ei, Frumoasele”.

Dacă două cete de călușari se întâlneau una cu alta pe drum, ele trebuiau să se bată și ceata învinsă se pleca celeilalte. ”Apoi, puneau condițiuni de pace, după care cei învinși trebuie să rămână nouă ani supuși celor învingători. De se întâmpla ca în lupta aceasta să rămână vreun mort dintr-o parte sau alta, în acest caz nu se începea judecată, nici judecătorul nu urmărea pe făptuitor.

Cel care e primit într-o ceată de călușari trebuia să rămână nouă ani într-însa și în tot anul să fie de față la termenul știut. Dacă nu s-ar prezenta o dată, atunci zic că are boala cea rea (ducă-se pe pustii) și-l muncesc Frumoasele”.

Zilele din ajunul Ispasului erau ținute cu o serie de practici de protecție împotriva ”fermecătoarelor care iau mana laptelui și a câmpurilor”. În acest scop, se împodobeau porțile gospodăriilor, staulele și adăpătorile vitelor cu mănunchiuri de leuștean, iar, mai demult, păstorii sunau din bucium la lăsarea serii, ca să alunge agenții malefici. De altfel, în mediile pastorale, Ispasul mai era numit și Paștele cailor sau Joia iepelor.