Argentina este una dintre marile patrii ale fotbalului, unde a ajuns adus de către… englezi, căci existau echipe ce se numeau Shefield sau Liverpool la Buenos Aires în anii ’60 ai secolului al XIX-lea. Şi fotbalul se trăieşte la intensitate maximă în Argentina şi dovadă este campionatul naţional. Şi, de asemenea, dragostea nemăsurată cu care este înconjurată naţionala. Şi la acest campionat suporterii argentinieni au fost mulţi, foarte mulţi, în ciuda preţurilor prohibitive de multe ori. Argentina a ajuns în finală şi controversele nu au lipsit, nici incriminările, multe dintre ele justificate. Dar Argentina trebuie înţeleasă prin această dragoste deosebită pentru fotbal şi prin încrâncenarea acestui popor creat dintr-un meleu fantastic de nativi sud-americani, hispanici, italieni sau chiar englezi. Şi aşa a fost încă de la primul campionat mondial, cel din 1930…
1930
Pe 30 iulie 1930 s-a jucat la Montevideo pe stadionul „Centenario”, în fața a 93.000 de spectatori, meciul Uruguay-Argentina, prima finală a unui turneu final. Gazdele au înconjurat terenul de pe „Centenario” cu şanţuri şi garduri pentru a ţine mulţimea departe de jucători. Țara gazdă a câștigat cu 4-2, dar un moment deosebit a fost atunci când uruguayanul Andrade a respins mingea de pe linia porţii. Mulţi spectatori argentieni nu au ajuns la finală, căci vapoarele plecate din Buenos Aires au întârziat din cauza ceţii. Arbitrul meciului a fost belgianul Langenus, care a plecat cu poliţia după meci pentru a prinde vaporul spre casă. 20 de mii de suporteri argentinieni s-au întors din Uruguay după ce ţara lor a pierdut finala şi au incriminat brutalitatea uruguayenilor şi arbitrajul ostil. Au asediat ambasada Uruguay din Buenos Aires. Poliţia a fost silită să deschidă focul asupra asediatorilor. Uruguay a rupt relaţiile diplomatice cu Argentina. În Argentina a izbucnit revoluţia şi Irygoyen a fost înlăturat. Nu din cauza înfrângerii Argentinei în finală, dar a contribuit şi aceasta.
1978
Gazda celei de-a 11-a ediții a Cupei Mondiale la Fotbal a fost Argentina. Din 1976, Ţara Tangoului a intrat pe mâna unei junte militare, care a folosit competiția ca mijloc de propagandă pentru a ascunde atrocitățile care erau comise de dictatura armatei. La 25 iunie 1978, la River Plate, se anunţa: „Mergem să stoarcem portocala!”. Şi s-a început cu o amânare: argentinienii au semnalat că olandezul van der Kerkhof avea un bandaj gipsat la încheietura mâinii. Ziariştii argentienii trăiesc la maximum finala: dau cu pumnii în geamul cabinei, îşi smulg părul, plâng în hohote, spre mirarea confraţilor europeni. Prelungirile nu se mai joacă cu mintea, ci cu inima şi în spatele Argentinei se afla un întreg popor. În frunte cu şeful statului, Rafael Videla, şeful juntei militare, după spectacolul de pe stadion a urmat fiesta pe cel mai mare bulevard din Buenos Aires, oraş care avea nouă milioane de locuitori. Nu cădea un ac, din cauza aglomerației. Se cânta şi se dansa. Un entuziasm greu de descris, a povestit Nicolae Rainea despre experienţa sa în Argentina. Dar să amintim şi că a fost un joc considerat strategic între Argentina şi Peru. Gazdele aveau nevoie de o victorie la multe goluri diferenţă pentru a se califica în fazele eliminatorii. Peru avea mari datorii financiare către Argentina şi a pierdut cu 0-6 şi se spune că datoriile s-au şters. Şi se mai spune că Peru, care trecea printr-o perioadă de lipsă a pâinii, a primit grâu de la vecinii lor, cu aşa numitul „tren al pâinii”.
Prezent în Argentina, Ioan Chirilă nota: „O ştire în colţ de pagină. Trei copii scoţieni în vârstă de 10 ani: Lawrence Keith, Mark Steven şi David Blair au trimis la FIFA o scrisoare prin care roagă forul suprem al fotbalului să-l ierte pe Johnston, cel dopat în meciul cu Peru. Îmi decupez cu grijă această mică ştire. E cea mai frumoasă amintire de la Mundialul Argentinei”.
1986
În 1982, juca Maradona, dar Brazilia lui Tele Santana era strălucitoare şi Diego a fost eliminat pentru frustrarea la neputinţa sa. Între Londra şi Buenos Aires exista un diferend de mai bine de 150 de ani privitor la posesia Insulelor Malvine (Falkland), aflate la 1.000 de km de coasta argentiniană. Generalul Leopoldo Galtieri, şeful statului sud-american în 1982, a considerat că invadarea insulelor controlate de britanici îi va creşte prestigiul în ochii naţiunii sale. Pe 2 aprilie 1982, soldaţii săi au debarcat la Port Stanley şi au luat controlul arhipelagului. Premierul Margaret Thatcher a ripostat imediat şi războiul a izbucnit. După două luni de lupte, cu 625 de morţi de partea argentinienilor, 258 de partea englezilor, mii de răniţi şi prizonieri, insulele au revenit sub controlul britanic. Un război pentru câteva sute de kilometri pătraţi.
La patru ani de la război, Diego Armando Maradona i-a răzbunat pe ostaticii argentinieni din Malvine şi le-a înscris englezilor două goluri de generic în sferturile de finală. Unul a fost desemnat cel mai frumos gol din istoria Cupei Mondiale, iar celălalt este cunoscut ca fiind marcat de „Mâna lui Dumnezeu” (Maradona a folosit un procedeu din… handbal). Maradona a înscris ceea ce a devenit „golul secolului”. Dar a înscris şi celebrul său gol cu mâna: „Golul? Da, a fost înscris cu mâna, numai că mâna nu a fost a mea, ci a lui Dumnezeu”. Suporterii englezi nu l-au iertat pe Maradona. Pentru „Mâna lui Dumnezeu”, dar mai ales pentru şerpuirea care s-a transformat în cel mai frumos gol al secoului al XX-lea. Dacă înainte fusese un idol, devenise o insultă.
1990
Maradona a avut o carieră de poveste, a avut o viaţă nu doar de telenovelă argentiniană, ci tinzând de multe ori spre filmul de aventură sau chiar thriller. A cunoscut sărăcia, a cunoscut extazul, a cunoscut agonia. A fost destul de aproape de „terronele” napoletan şi în mijlocul lor s-a simţit bine şi a fost idolatrizat. Se spune că avea prieteni şi printre conducătorii reţelelor mafiote. A fost un zeu. Doar în 1990, la semifinala dintre Italia şi Argentina, napoletanii şi-au cerut iertare de la zeul lor: „Diego, te iubim, dar suntem italieni!”. Dar Toto Schillaci nu a mai fost „Salvatore de la Patria” şi Maradona a mers în finală. Şi Schillaci a murit prea repede şi viaţa lui a fost la fel una de film.
Maradona a impus ideea de factotoum în fotbalul modern, întâlnită poate mai înainte doar la Cruyff sau Beckenbauer. A reuşit în 1986, a dorit să reuşească şi în 1990. El a fost cel care a acuzat tragerea la sorţi din 1990 ca fiind trucată în favoarea Italiei, cu folosirea bilelor calde. Şi mai târziu s-a aflat că a avut dreptate. A urmat apoi eliminarea Italiei în semifinale. Dintre mii de „prizari” din fotbalul italian au fost găsiţi şi sancţionaţi… Maradona şi Caniggia.
Despre Argentina s-a spus că „s-a antrenat jucând”. După înfrângerea cu Camerun, a urmat o victorie cu URSS şi egalul cu România, apoi în optimi brazilienii au ratat cât pentru trei meciuri. Maradona anunţa că el crede în miracole şi după o suită de driblinguri a pasat decisiv lui Caniggia şi „Fiul Vântului” a înscris în poarta lui Tafarell. În sferturi a fost egal cu Iugoslavia, o echipă frumoasă, şi s-a ajuns la lovituri de la 11 metri. Au ratat vedetele, Maradona şi Stojkovic, dar Goiecoechea, portarul ce l-a înlocuit pe titularul Pumpido, a apărat de trei ori, salvând pe Maradona.
Maradona a jucat împotriva Italiei şi Argentina a eliminat squadra azzura şi a fost huiduit la fiecare atingere de balon şi au fost aplaudate toate faulturile comise asupra sa. Făcuse public faptul că Italia a fost ajutată să aibă un parcurs mai uşor. Fapt care s-a confirmat mai târziu. Argentina a jucat finala fără Caniggia, Olarticoechea, Giusti, Batista. Caniggia a fost eliminat de arbitrul francez Vautrot în meciul cu Italia pentru că a prins instinctiv mingea în mână. Iar Giusti a fost eliminat fără consultarea tuşierului. În finală, Monzon a fost eliminat foarte uşor, arbitrul fiind impresionat de saltul acrobatic al lui Klinsmann (de altfel, un adevărat specialist la obţinerea de faulturi şi eliminări). Brehme a marcat singurul gol din penalty, iar spectatorii de pe Stadio Olimpico din Roma au aplaudat victoria RFG…
În 1994 a fost România şi Argentina a ieşit din scenă fără controversă, fără conflict. Şi au urmat noi prezenţe, unde argentinienii au incriminat sau au fost incriminaţi. Pentru nesportivitate, ajutor de la arbitri. L-au avut pe Messi, au jucat trei finale, au câştigat una. Nu o meritau pe aceasta din urmă şi fotbalul ar fi făcut o nedreptate Spaniei. Argentina nu s-a schimbat din 1930 până în 2026 prea mult. Dar argentinienii au fost binecuvântaţi să-i aibă pe Maradona şi pe Messi şi povestea şi legenda lor va rămâne în istoria fotbalului!
Daniel Dieaconu
