ANALIZĂ / D-ale sănătății în Neamț. Când rușinea nu mai intră în vestiar

La Piatra-Neamț, cazul ortopezilor acuzați că ar fi cerut și primit bani de la pacienți și aparținători nu poate fi împachetat drept o rătăcire de moment. Nu vorbim despre „un plic” strecurat de un pacient recunoscător. Potrivit acuzațiilor din dosar, doar în perioada monitorizată, un medic ar fi primit mită de 27 de ori, altul de 20 de ori, altul de 13 ori, altul de 7 ori, iar unul de 5 ori. Banii ar fi fost ceruți pentru intervenții chirurgicale, consultații, referate medicale sau pentru a fi dați mai departe anestezistului.

Asta nu mai seamănă cu o abatere individuală. Seamănă cu un mecanism. Cu un mod de lucru. Cu o umilință repetată, aplicată unor oameni care veneau la spital cu durere, frică și, uneori, cu ultima speranță.

Desigur, prezumția de nevinovăție trebuie respectată. Nimeni nu este vinovat până la o decizie definitivă a instanței. Dar prezumția de nevinovăție nu obligă comunitatea să uite. Nu îi obligă pe foștii pacienți să șteargă din memorie faptul că, pentru a ajunge la operație, unii ar fi fost sfătuiți să vândă vaca, pământul sau orice alt bun pe care îl mai aveau. Nu obligă pe nimeni să accepte ideea că anii trec, procesul stă în pronunțare, iar cei acuzați revin în aceeași secție, în fața acelorași oameni vulnerabili.

Iar acum, în aceeași secție, cu o parte dintre aceiași medici, apare o nouă imagine greu de digerat: camera medicilor ar fi fost un spațiu interzis femeii de serviciu, cu miros de fum și mizerie, iar în vestiare ar fi fost descoperite materiale sanitare folosite la intervenții, fără evidență în inventarul spitalului. Dacă aceste aspecte sunt confirmate oficial, nu mai este vorba despre o simplă încălcare a regulilor de igienă. Este o nouă alarmă într-un loc în care alarmele ar fi trebuit luate în serios de mult.

Materialele sanitare nu sunt proprietatea nimănui. Nu sunt „de pus deoparte”, nu sunt „pentru orice eventualitate”, nu sunt bunuri care dispar din circuit și ajung în dulapuri. Sunt cumpărate din bani publici și sunt destinate pacienților. Fiecare compresă, fiecare instrument, fiecare material trebuie să aibă traseu, responsabil și justificare. Când ajung în vestiare, întrebările nu sunt răutăcioase. Sunt obligatorii: cine le-a luat, de ce, unde trebuiau să fie, cine a observat lipsa și cine a preferat să nu vadă?

În România, agresarea personalului medical este, pe bună dreptate, tratată mai sever. Un medic, o asistentă sau un ambulanțier nu trebuie bătuți, amenințați ori umiliți pentru că își fac meseria. Dar protecția personalului medical nu poate deveni imunitate morală pentru cei care, dacă acuzațiile se confirmă, transformă suferința pacientului în sursă de câștig.

Ce protecție are bolnavul în fața medicului care cere bani? Ce circumstanță poate explica un sistem în care intri cu o fractură și ieși cu convingerea că sănătatea se negociază? Ce mesaj transmite statul atunci când un dosar cu interceptări, martori și sute de acte se pierde ani întregi prin instanțe, până când prescripția devine o posibilitate?

Dacă acest proces se va închide prin prescripție, nu va însemna că faptele nu au existat. Va însemna că sistemul judiciar nu a fost capabil să dea un răspuns la timp. Iar răspunsul întârziat nu este neutru: el îi învață pe cei care abuzează de putere că timpul poate lucra pentru ei, nu pentru victime.

Încrederea în sistem se reconstruiește prin transparență, controale fără menajamente, sancțiuni reale și soluții rapide în instanță.

Altfel, nu rămâne decât aceeași întrebare pe care o pun, de ani, pacienții și familiile lor din Neamț: dacă ți se cere să plătești ca să fii operat într-un spital public, cine mai apără bolnavul?

Valentin Bălănescu