Alexandra Cumpănici este medic specialist oncolog Centrul Medical Medisprof Cancer Center din Piatra-Neamț. Își iubește meseria și asta se vede după lumina care îi apare în ochi atunci când povestește despre ceea ce face, seriozitatea cu care tratează fiecare pacient, fiecare moment al zilei și disciplina ce se reflectă în ordinea de pe biroul ei, foarte curat și bine organizat. Alexandra vine de peste Prut, din Republica Moldova. Are o familie frumoasă, un soț care o sprijină, lucrând și el în aceași breaslă, dar pe o altă specializare, și un îngeraș de fetiță de 4 ani. În curând va deveni din nou mamă și responsabilitățile ei, ca părinte și ca medic, vor intra într-o nouă etapă. Consideră că viața personală, liniștea de acasă, influențează calitatea actului medical și viceversa, profesia își pune pecetea, vrând-nevrând pe timpul petrecut în familie. Dar, soții Cumpănici au găsit echilibrul între profesie și viața personală, iar bucuria cu care Alexandra vorbește despre ambele este un semn clar de împlinire. Chiar dacă a intrat de numai câteva luni, în luna mai 2026, în colectivul de medici de la centrul oncologic din Piatra-Neamț, ea are deja acea atitudine și acea rigurozitate educată a omului împlinit care își dorește să evolueze.

La specializare a ales… dedicarea!

– În primul rând, de ce v-ați ales această profesie?

Încă de mică, din clasele primare, am zis că o să fiu medic, numai că mi s-au schimbat, între timp, opțiunile pentru specializare. Inițial, am vrut să fiu chirurg. La facultate, am zis: ”Chirurgia nu-i pentru mine, ca femeie!” și m-am răzgândit. Între timp, am lucrat ca asistentă medicală la Institutul Oncologic din Chișinău, unde am făcut facultatea. Și mi-a plăcut oncologia ca specialitate, iar, la examenul de rezidențiat, mi-am ales oncologia. Dar, medic am vrut toată viața să fiu! Sunt din Republica Moldova, am făcut liceul la Constanța, facultatea la Chișinău, iar examenul de rezidențiat l-am dat la București. A fost complicat, din cauza diferențelor de limbaj între moldovenească și românească. Apoi, rezidențiatul l-am făcut la Oradea. E o mare diferență, între partea de vest și cea de est. În Oradea, oamenii sunt mai deschiși, mai comunicabili.

Frații… maghiari de la Oradea

– Unde v-a plăcut mai mult în București, în Oradea, la Piatra Neamț?

În partea de vest a țării auzeam mereu că suntem frați, Republica Moldova cu România. Dar, mie, mi se părea ciudat, pentru că vedeam foarte multe diferențe între noi. ”Bun, frați, dar nu chiar… cam multe diferențe!”. Mai ales că în Oradea se vorbește și maghiară, adică aveam pacienți care nu vorbeau în română. Dar, Moldova e foarte apropiată de țara mea. Aici, chiar suntem frați, e foarte apropiată de casa mea, de cum am crescut eu și din punctul de vedere al tradițiilor.

”Cât o să trăiesc?”

– Ce e mai complicat când ești oncolog?

Să explici pacientului și aparținătorilor despre evoluția bolii. E această întrebare pe care toți o au pe buze: ”Cât o să trăiesc?” Nu-mi place, nu e ok. Dar, când ai văzut mai multe cazuri, îți dai seama cam care este supraviețuirea. Avem și studii multiple care ne zic ce șansă, perioadă de supraviețuire există. Să explici pacientului și aparținătorilor în ce constă tratamentul și să răspunzi la toate acele întrebări… poate fi copleșitor! Prima întrebare e: ”Cât o să fac chimioterapie?”. Și primești întrebarea aceasta de la pacienții care sunt metastazici, care, în general, o să facă tratament cât o să trăiască, până la evoluția bolii sau la toxicitate inacceptabilă, când nu mai tolerează organismul. E greu să-i zici lucrul acesta: ”O să faci chimioterapie, cât o să trăiești! Cât o să duci…”. Acesta e punctul cel mai complicat. Vin multe paciente cu cancer de sân, care fac neoadjuvanță, adjuvanță, tratamente pentru care știm un calendar: 6 luni tratament, după care operație, iar, după aceea, dacă e necesar, radioterapie, hormonoterapie ș.a.m.d. Există o conduită terapeutică și o logică pentru fiecare. E mai complicat să le explici pacienților, mi se pare partea cea mai complicată. Mai ales, dacă le cunoști familia… e cu atât mai greu!

Ce iei cu tine, acasă…

– Reușiți să depășiți momentele delicate de peste zi sau le luați cu dv. acasă? Sunteți atât de tânără… De câți ani profesați?

Am făcut rezidențiatul 5 ani, am avut și postnatal, 4 luni. După care, mi-am luat specialitate și am început să activez. Deci, practic de 6 ani oncologia. În general, vine totul de la sine. Văd pacientul, înțeleg ce am de făcut, îi explic conduita și pentru mine e logic să știu tot. Însă, sunt unii pacienți care parcă îți intră în suflet. E mai greu să te detașezi. Se creează o legătură afectivă, când te apropii prea mult de pacient. Noi încercăm să știm totul despre pacient, dar și să ținem o distanță oarecare. Când îi știi familia, copiii sau la pacientele tinere, e mai greu să nu te duci cu gândul acesta acasă. Cu vremea, o să apară și mai multe cazuri, însă eu cred că unele momente, involuntar, le duci cu tine acasă.

”Lasă, o să treacă, mai vedem!”

– Dacă tot ați pomenit de pacientele tinere… Ce le-ați recomanda tinerelor să facă?

Ar trebui la orice simptom apărut spontan, că a simțit o formațiune la sân sau axilar, la orice leziune, să facă măcar o ecografie! Nu… ”Lasă, o să treacă, o să mai vedem! Mai stăm, că-s tânără, probabil nu am nimic!”… Nu e o abordare corectă. Din păcate, bolnavii au întinerit foarte mult și avem foarte multe paciente sub 40 de ani. De aceea, orice leziune care apare, trebuie să o monitorizăm. Controale ginecologice regulate, o dată pe an, nu odată la 5 ani! Vine o doamnă și-mi zice: ”De când am născut, nu am mai făcut un control ginecologic!”… Nu e ok! Până la urmă, orice suspiciune trebuie verificată pentru a preveni. Oricum, involuntar, te gândești. Dacă ai simțit un nodul, tot îți fuge gândul în fiecare zi și te consumă, poate timp de o perioadă destul de mare de timp, până ajungi la medic. Mai bine să vezi ce este! Noi, toți medicii care suntem pe oncologie, dacă simțim ceva, permanent fugim să vedem ce este! Nu vă zic câte ecografii mi-am făcut eu.

– Cu ce periodicitate ar trebui o femeie, indiferent de vârstă, să-și facă aceste controle preventive?

Consultul ginecologic se recomandă anual, la orice vârstă. Screening-ul de cancer mamar, în general, se începe de la 40 de ani, cu o mamografie. Dar, și până atunci, se mai poate face o ecografie profilată, dacă simți ceva. Autopalparea e foarte importantă, după menstruație, în fiecare lună. Pe noi ne ajută foarte mult, și pe mine personal, medicul de familie. Și, avem atâtea informații pe internet, peste tot. Iar medicul de familie, într-adevăr, ne atenționează, ne explică și mult ajutor vine din partea lor.

Ce nu îți spune nimeni când vrei să devii oncolog!

– Ce ați regăsit din așteptările pe care le aveați atunci când v-ați propus să deveniți medic?

În general, ca să fiu sinceră, am vrut să ajută oamenii! Știu, sună ca o copilărie, banal, dar eu am vrut să ajut! Și am vrut să ajut, în primul rând, pentru că mama mea a fost destul de bolnăvicioasă. Toată copilăria mea a fost cu astm bronșic, cu accese de astm bronșic și, probabil, de aceea am vrut să ajut… Iar, aici, pe oncologie, chiar ai cum să ajuți! Iar pacienții comunică destul de mult cu medicul oncolog. Vin și-ți spun toate problemele și, printre ce povestesc, mai afli și informații medicale care te-ar interesa. Altceva nici nu mi-am imaginat! Iar, acum, îi ajut, cred că îmi îndeplinesc rolul acesta!

– Ce v-ați dori mai departe, în carieră?

Să acumulez cât mai multă practică și să-i ajut cu tratamentele. Bine, la noi, la fiecare câteva săptămâni se aprobă ceva nou și aș vrea să pot ține pasul cu toate noutățile, și să ajut cât mai mulți pacienți și aparținători! Ei văd ce înseamnă, pentru că vin cu pacienții și, după aceea, mai vin, poate, și mai fac o ecografie, o mamografie. Îmi doresc să putem face mult mai mult pe prevenție sau pe diagnostic precoce. Cu cât mai repede e diagnosticat, cu atât are mai multe șanse de tratament!

– Ați recomanda celor aflați la rezidențiat să se îndrepte către oncologie?

Alegerea vine de la sine, fiecare știe la ce este gata să se înhame. E o alegere personală! Și, da, este un impact major asupra vieții de zi cu zi, să fii oncolog. Sunt pacienții, sunt aparționătorii care vin în fiecare zi, iar tu vorbești cu ei și le explici diagnosticul, prognosticul! E un impact emoțional destul de mare. Aici, în clinică, avem doamnele psihologi, care ne ajută foarte mult. Merg la pacienți în salon și încearcă să comunice, să le fie mai familiar… și ajută. Este o patologie la care abordarea pacientului este multidisciplinară, deci, noi, toți împreună, facem o echipă ca să ajutăm pacientul!

Statistica bate viața sau viceversa?!

– Se vorbește, statistic, despre faptul că, în următorii ani, afecțiunile oncologice vor lua amploare. Credeți că e vorba despre stres, despre stilul de viață, pentru că mâncăm multă hrană procesată?

Partea elementară e foarte importantă, într-adevăr, mai ales la patologia oncologică gastrointestinală, poate fi și din cauza alimentelor procesate. Dar, un impact major e stresul! Noi peste tot suntem stresați, permanent fugim, căutăm, ne stresăm în orice moment și în trafic, oriunde. Noi, medicii, avem un manual întreg cu etiologia. O mare majoritate sunt femei ce au diagnosticat după ceva timp, după 2-3 ani, de la un stres major sau un deces în familie sau o traumă. Dacă vorbești cu pacientele, realizezi că de multe ori este o cauză psihică în spate, ceva de impact.

– Se spune că noi toți avem celulele cancerigene în organism, dar numai la unii începe să se manifeste boala. Este un mit sau cât este de real?

Păi, așa și este, trebuie să existe un factor declanșator, foarte mult contează stresul. De fapt rezistența fiecăruia la factori de stres, alimentația, aerul pe care îl respirăm… E un cumul de factori. Contează foarte mult cum gestionează fiecare toate aceste lucruri când este vorba de stres, cum reușește să treacă peste situațiile mai complicate, dureroase, din viață.

Orașul verde, dintre munți, ca într-o familie

– Ați reușit, în Piatra-Neamț, să vă faceți o idee despre oraș?

Din luna mai, de când sunt aici, pot spune că îmi place Piatra-Neamț! Foarte frumos, pitoresc, îmi place mult că sunt munți, unde te uiți sunt munți, e verde, e un oraș așa… familiar. Și, ce mi se pare mai interesant, este că toată lumea cunoaște pe toată lumea! Și e frumos așa, ca într-o familie. Nu e atâta agitație ca în orașele mari, nu sunt ambuteiaje. Noi ne-am relocat toată familia în oraș. Și fetița e la grădiniță, aici, în Piatra.

– Îi plac copiii de aici, de la grădiniță?

Copiii sunt copiii peste tot! Mai grea a fost adaptarea, într-adevăr, pentru ea, pentru că am schimbat orașul, casa, colectivul, educatoarele, totul. Dar s-a adaptat. Și-a făcut prieteni. Suntem mulțumiți. Soțul lucrează ca kinetoterapeut, el e mai bun pe prevenție.

Mitul vieții fără de liniște…

– Există un mit care spune că medicul, în general, nu prea mai are viață personală, că nu prea mai ai timp pentru viața de familie. Cât de real e pentru dv?

Depinde de soț, de partener, mai ales dacă ești femeie, cât de mult poate să te ajute! Dar, pentru fiecare e altfel, e ceva individual… Da, duci acasă cu tine unele lucruri, dar, totuși, încercăm, să facem față și în familie și în carieră. Până la urmă, depinde de tine cum îți manageriezi timpul și activitățile. Într-adevăr, e solicitant, mai ales când ești tânăr și ai copiii mici. Dar, poți face față dacă ai persoana potrivită alături, care să te ajute! Singur e mai complicat. Nu că ar fi imposibil! Dar, dacă ai susținere, treci cu totul altfel peste lucrurile grele și în carieră și acasă! Eu știu sigur că pot, fiind însărcinată, acum, în luna a șaptea, știu sigur! De aceea zic, soțul e important, dacă te ajută și te susține. Soțul meu a acceptat să meargă cu mine la Piatra-Neamț ca să pot activa, să pot face tratamente și, într-adevăr, să progresez pe partea medicală și nu numai. Deci, se poate, este greu, dar se poate!

A consemnat Angela CROITORU

Parteneri

Mesagerul Bacău