În Duminica a XX-a după Rusalii, Evanghelia ne așază la porțile cetății Nain, unde două mulțimi se întâlnesc: una Îl urmează pe Hristos, cealaltă conduce un tânăr către mormânt. În mijlocul cortegiului merge o mamă văduvă, rămasă fără singurul său fiu. Oamenii îi împărtășesc durerea, dar nimeni nu îi poate înapoia copilul. Hristos o vede, I se face milă și îi spune: „Nu plânge!” (Luca 7, 13). Atinge sicriul și rostește: „Tinere, ție îți zic, scoală-te!” (Luca 7, 14). Cel mort se ridică, începe să vorbească și este redat mamei sale. Drumul către mormânt devine întâlnire cu Viața.

Mila de dinaintea minunii

Înaintea minunii stă compasiunea. Înconjurat de mulțime, Mântuitorul vede persoana și Se oprește lângă suferința ei. Puterea dumnezeiască se manifestă prin iubirea care vindecă. În societatea grăbită de astăzi, această oprire ne privește direct. Trecem de la o știre la alta și riscăm să privim durerea celorlalți ca pe un spectacol îndepărtat. Evanghelia ne cere să recunoaștem omul concret și să ne întrebăm ce putem face pentru el. Compasiunea înseamnă ascultare, răbdare și sprijin. Profesorul atent la neliniștea unui elev, părintele care ascultă înainte de a mustra, omul care își face timp pentru cineva singur dau iubirii un chip. Reușita și autoritatea își arată valoarea și prin grija față de cei vulnerabili. Durerea mamei vorbește și despre unicitatea persoanei. Niciun om iubit nu poate fi înlocuit. Ceilalți ne pot mângâia, însă locul celui pierdut rămâne al lui. De aceea, suferința cere delicatețe, iar credința se mărturisește și prin disponibilitatea de a rămâne aproape.

Tinerețea în căutarea unui rost

Chemarea adresată tânărului din Nain poate fi auzită și ca îndemn la trezire duhovnicească. Există o înstrăinare de propriul suflet: risipirea în preocupări care umplu zilele fără să hrănească viața lăuntrică. Tinerețea aduce energie și dorința de a descoperi lumea. Aceste daruri au nevoie de sens. Când imaginea, popularitatea și consumul devin repere dominante, întrebările esențiale rămân amânate: cine sunt, ce vreau să devin, pentru ce îmi folosesc timpul? Tinerii au nevoie de adulți care să îi asculte și de exemple credibile. Familia, școala și Biserica sunt chemate să ofere încredere și repere. Neliniștile unei generații cer apropiere, iar îndemnul la ridicare trebuie însoțit de mâna întinsă.

Multe mesaje, puțină destăinuire

Tânărul înviat începe să vorbească. Într-o lectură duhovnicească, acest detaliu sugerează refacerea dialogului și a comuniunii. Comunicăm mult, dar apropierea nu se măsoară prin numărul SMS-urilor. Putem schimba mesaje despre întâmplări și imagini, păstrând tăcerea asupra lucrurilor care ne frământă. Dialogul autentic cere curajul destăinuirii și răbdarea ascultării. În familie, el crește prin întrebări sincere și conversații fără grabă. Rugăciunea deschide, la rândul ei, sufletul către Dumnezeu, Căruia Îi putem încredința temerile și speranțele noastre. Hristos îl dă pe fiu mamei sale: viața restaurată reface o legătură. Maturizarea presupune libertate, dar poate păstra recunoștința. Părinții sunt chemați să însoțească drumul copiilor cu înțelepciune, iar copiii să prețuiască iubirea din care au crescut. Un „Te ascult”, „Îmi pare rău” sau „Îți mulțumesc” poate redeschide un dialog întrerupt.

Chemarea care ne privește pe toți

Minunea din Nain ne invită să ne cercetăm viața. Grijile ne pot ocupa întregul orizont, lăsând prea puțin loc sufletului. Rugăciunea, Evanghelia, viața Bisericii și fapta bună ne ajută să ne adunăm și să discernem. Ridicarea tânărului vestește biruința Învierii lui Hristos și chemarea omului la viața veșnică. „Scoală-te!” ajunge astfel la fiecare dintre noi ca îndemn la ieșirea din înstrăinare. O rugăciune, o împăcare, un cuvânt spus la timp pot fi începutul întoarcerii la o viață în care credința rodește prin iubire.

Preot prof. dr. Mihai Capșa Togan

FOTO: doxologia.ro