Cei care rostim tot mai des „pe vremea mea“ suntem pe zi ce trece tot mai nemulțumiți, pentru faptul că cei ce vin din urmă nu citesc. Regretata Zoe Dumitrescu Bușulenga, ulterior maica Benedicta, semnala faptul că are, inclusiv în familie, tineri care nu au citit o carte. Sună ca naiba, dar așa și este. Bun. Dar să ne uităm un pic și la noi. Pentru mulți cartea este un somnifer. Sigur, pozați din exterior, putem fi asimilați corpului de cititori profesioniști anonimi, numai că poza nu surprinde și sforăiturile celui cu ochii-n carte. Se citește în casă de obicei, numai după ce s-au terminat toate cele domestice, când spui „Gata. Ia să vedem ce facem acum!“. Și ne punem în pat, luăm cartea de pe noptieră cu semnul la pagina 25 și peste 5 pagini, ești în filmul făcut după carte, în lumea viselor adică, cu cartea pe piept sau lângă pat.
Dacă-i să fim riguroși, nu-i vorba de oboseală, că vezi Doamne, am rupt cu gospodăria. Nici vorbă de așa ceva. Dacă ești obosit, te pui la somn, fără lectură sau alte preocupări literare. În realitate, ne-o facem cu mâna noastră. Când te-ai așezat în pat, sunt două aspecte de semnalat. Unu. Axa ochiului coboară în prelungirea corpului, ceea ce pentru creier înseamnă și efort, dar și asocierea cu somnul, unde pleoapele cad, respectiv drăguța de axă pomenită caută înspre partea de sud a corpului. În consecință comitetul central, respectiv creierele dă comanda pe loc repaus. Și începe concertul pentru nas, gât și orchestra, cu filarmonica din dormitor. Doi. Poziția capului în decubitus dorsal (în traducere – pe spate) diminuează lumenul căilor respiratorii, implicit cantitatea de oxigen, cu o ușoară hipoxie cerebrală ale cărei urmări s-au descris la punctul unu.
Când vrei să citești, nu o faci culcat. Stai. Ori la masa, ori pe un fotoliu. Cu lumina adecvată. Cei care ați mai vizitat reședințe regale sau boierești din vechime, ați remarcat prezența camerelor de lectură și/sau a bibliotecilor, cu scaune comode, acareturi specifice, tot tacâmul. Deci, ori citești, ori… altceva. Hai să vedem, cum e cu cei ce nu citesc. Spunem noi.
Dar ajungem la un exemplu, aș zice simpatic, dar nu pe deplin relevant. Un profesor de la UAIC Iași a pus în cartea sa despre rețele, din biblioteca facultății, o bancnotă de o sută de lei. După un an, a luat cartea și… ați ghicit, bancnota era tot acolo. Singurul adevăr este că respectiva carte nu a fost mișcată din locul său. Punct. De aici încolo începe can-can-ul. Tinerii nu citesc. Cartea nu-i ceea ce trebuie. Profesorul are o problemă. Și tot așa. Și profesorul și cei ce s-au grăbit în a judeca au uitat că obiectul numit carte are o alternativă muuult mai atractivă. Și asta este multimedia. Volumul de informații cu care lucrează mai tinerii noștri contemporani, bate la poponeț toate cărțile citite de boșorogi, din pedeve cantitativ. Calitativ, tinerii sunt selectivi, au propriile filtre de selecție. Ei citesc ce consideră că-i folositor. De ce i-ar interesa pe unde a hălăduit Vitoria Lipan, când ei știu ce hram purta Sadoveanu. Și tot așa.
Vrei să știi ceva, nu te duci la cartea profului cutare. Deschizi un browser și ai acolo o grămadă de soluții. Și vorbite, și scrise, și ambele la un loc. Și hai să judecăm. O imagine poate fi echivalentul a o mie de cuvinte. La câte imagini derulează cei tineri astăzi, mă tem că suntem inferiori.
Așa că, vrem, nu vrem, haideți să acceptăm că tinerii din ziua de azi văd. Nu citesc. Înțeleg din ce li se oferă organelor de simț. Se numește cunoaștere obiectuală sau „mură-n gură“.
GD PATRAUCEAN




