O carte trăiește câtă vreme are cine să-i răsfoiască paginile, să-i simtă parfumul, să râdă sau să plângă, să se piardă printre file și prin firul acțiunii, să n-o mai lase din mâini până când n-o devorează complet. Cărțile sunt precum oamenii. Cât sunt tinere și proaspete trezesc interes, însă, pe măsură ce paginile devin rufoase, copertele se desprind și începe să se simtă mirosul de bătrân și vechi, iar oamenii le evită, le ocolesc, le uită. Fiecare carte are povestea ei, soarta ei.
* Cum moare o carte
Biblioteca Județeană ”G.T. Kirileanu” este, poate, cel mai mare templu închinat cărților din județul Neamț, locul unde o carte își începe și își sfârșește, deopotrivă, viața. Iar între început și sfârșit este un parcurs care, dincolo de aparenta efemeritate, înseamnă, de fapt, cunoaștere. Cititorul vine, o împrumută, o citește, o returnează și cartea așteaptă, cuminte, următorul prieten. Fiecare nou cititor îi răpește, însă, câte un strop din prospețime și, așa, treptat, ajunge să nu mai fie plăcută de nimeni, să fie ocolită și, în final, uitată. Aici intervine rolul bibliotecarului.
La ”G.T. Kirileanu”, cea mai scurtă viață o au cărțile de la secția pentru copii. Răsfoite în neștire, savurate și arătate întregii familii, acestea au o viață fizică mult mai scurtă decât a cărților pentru adulți; în schimb, formează oamenii de mâine, așa că se poate spune că aceste cărți trăiesc mai mult decât celealte. ”Termenul minim de casare pentru o carte la secția de împrumut este de șase luni. În șase luni, o carte de la Secția împrumut pentru copii, de exemplu, poate să treacă prin mâna a vreo douăzeci, treizeci de utilizatori. Și nu toți sunt «politicoși» cu exemplarul respectiv. Uneori materialul este friabil, vulnerabil. Dar o carte, de obicei, rezistă mult mai mult, zeci de ani chiar, în funcție de gradul de solicitare, de calitatea hârtiei”, explică Adrian Alui Gheorghe, directorul bibliotecii județene.
În fiecare secție, bibliotecarii analizează mereu volumele și, în cazul celor uzate fizic, dau verdictul: ”La legătorie!” Cartea se recondiționează, pe cât se poate, apoi se întoarce în secție. După alte câteva zeci de plimbări pe la cititori, ia din nou drumul legătoriei, la alte cârpeli. În același timp, i se caută ediția mai ”tânără”, scoasă de aceeași editură sau, poate, de alta, legată mai bine, cu o hârtie de mai bună calitate, care să-i ia locul în raft. Cărțile nu mai au a treia șansă. Dacă au ajuns în acest punct, nu le mai poate face nimeni nimic. Nu le mai ajută nici măiestria celui de la legătorie, nici bunăvoința bibliotecarului.
Verdictul crunt – în cutia pentru casare – înseamnă, de fapt, renașterea din propria cenușă, după cum explică Adrian Alui Gheorghe: ”Se spune că o carte are trei dușmani: apa, focul și propriul conținut. Din punctul de vedere al apei și al focului, ne îngrijim noi, instituțional, în bibliotecă. Din punctul de vedere al conținutului, aici e treaba cititorului să decidă. Sau a posterității… Da, cărțile mor și ele, din motive de «sănătate», din motive de bătrânețe, dar și dintr-un motiv mai terestru: dezinteresul cititorului. Procesul înregistrării «morții» unei cărți într-o bibliotecă se numește casare. Da, cărțile se casează ca oricare «bun» de pe lumea asta. Și, dacă tot mor, sunt duse la cimitirul specific, care înseamnă reciclarea hârtiei. Anual, câteva mii de cărți din biblioteca noastră iau drumul reciclării. Și, reciclându-se, devin alte cărți. Că autorii trepidează în așteptarea hârtiei reciclate, nu-i așa?”.
* Cum se salvează de la moarte o carte
Dacă volumele uzate de la ”G.T. Kirileanu” ajung la casare, aceeași bibliotecă salvează de la moarte, a uitării, cărțile din bibliotecile particulare, ale celor care nu au cui să le lase moștenire. ”Nu aș spune că e un fenomen regretabil, ci că e un fenomen firesc. O bibliotecă de familie reprezintă o investiție de suflet, dar și una materială. În perioada comunistă, biblioteca din casă era cea mai valoroasă investiție adesea. Unui tânăr de azi îi este greu să își imagineze că, prin anii ’80, se stătea la cozi interminabile, la cumpărat câte o carte, romane sau eseuri sau chiar pentru cărți de poezie. Vă puteți imagina? Azi cartea s-a banalizat oarecum, ca și ideea de bibliotecă particulară. De asta, cei care au adunat o bibliotecă de câteva mii de cărți, carte de toată mâna, diversă, se despart greu de ea. Fiecare carte în parte e «martor» al unui moment din viață, pentru un adevărat cititor. E un sentiment rar, greu de priceput azi. Unii au dus cărțile la anticariate, din păcate nu mai e o afacere nici acest lucru. De asta, în ultima vreme, am primit mai multe biblioteci particulare de la intelectuali din oraș”.
Multe cărți rămân în bibliotecă, înlocuind eventualele exemplare mai degradate, celelalte iau drumul spre bibliotecile comunale, acolo unde chiar e nevoie de ele: ”Pentru că primăriile, în cea mai mare parte, din păcate, nu investesc în cea mai elementară valoare culturală: cartea. Pentru mulți primari, cultura înseamnă becuri de Crăciun pe stradă sau vreo manifestare cu maneliști”.
La ”Kirileanu”, și-au găsit viața veșnică sau cel puțin o bătrânețe liniștită volumele unor nume sonore pe plan local și nu numai: ”Biblioteca profesorului universitar Petru Ursache din Iași, de exemplu, o somitate în domeniul folclorului și al esteticii. E vorba de câteva mii de cărți care au girul de valoare al unui mare cărturar, evident. Apoi, am primit bibliotecile unora precum Iordache Olteanu, muzician și scriitor, sau regretatul doctor Costache Andone… Mulți alții, profesori, doctori, magistrați preferă să rămână donatori anonimi. Îi încurajăm și pe alți posesori de biblioteci să ofere cărțile celor care mai au nevoie”.
* Cum intră o carte în veșnicie
Sunt și cărți care nu mor niciodată, nici măcar fizic. Și Biblioteca Județeană are asemenea cărți, pregătite pentru eternitate, găzduite într-o încăpere de la subsol. Sunt cele mai ”bătrâne” volume, din fondul documentar Kirileanu și pot fi studiate doar în sala de lectură. Cărți vechi, românești și străine, volume cu autograf, cu înscrisuri ale scriitorului, ziare și reviste de colecție. ”E vorba de Fondul de carte «G.T. Kirileanu», unul dintre cele mai valoroase de acest tip, din țară. În acest caz, am început digitizarea periodicelor din secolul XIX, apoi a celor din secolul XX. Dacă intrați pe site-ul bibliotecii, puteți citi ziarul «Timpul», din perioada în care a lucrat acolo Mihai Eminescu, puteți citi mari reviste de folclor, cum sunt «Albina Românească» sau «Șezătoarea», altele, puteți citi ziarul «Ceahlăul» din perioada interbelică… Mai nou, ne-am apucat de digitizat și presa din perioada postbelică, chiar ziarul «Ceahlăul» de după 1968. Pe site-ul nostru, veți găsi multe noutăți… de demult. În același timp, tezaurizăm toate publicațiile care apar acum în județ și în țară. Peste o sută de ani, acestea vor da seama despre istoria locului, despre mentalități. Biblioteca este, în esență, memoria colectivă și chiar neselectivă, reală, a comunității”.
Andreea AMARIEI
