„Luna Zadar”, cel mai recent roman semnat de Adrian Alui Gheorghe, are darul să te deconcerteze. Obișnuiți cu povești care își consumă combustia în timpul lecturii, romanul în discuție are ceva în plus: te face să te întorci să recitești pagini, să reiei secvențe consistente, să te identifici chiar cu unul sau cu altul dintre personaje. În cuvântul de pe coperta a patra, autorul spune că mișcarea interioară a cărții, circumscrierea personajelor într-un univers epic, are ceva din starea de abulie a personajului/ personajelor din „Străinul” lui Albert Camus. Da, într-adevăr, după lectură constatăm că avem de a face cu un „străin”, personajul ideal pentru fiecare autor în parte care vrea să își proiecteze dublul său ca identitate „de serviciu”. În orice carte, de altfel, alter-egoul este străinul cu care autorul face o pace provizorie, timp (sau preț!) de o poveste.
Marius Miheț pune un diagnostic critic sintetic: „Luna Zadar este romanul unui rebel fără cauză care trăiește într-o lume-azil, fără limite, globalizată. Albert, un melancolic paradoxal, transformă dramaticul în fantasmagorii, sperând cu patimă că doar delirul cuvintelor poate înlocui viața. Adrian Alui Gheorghe experimentează poetic și teatral deopotrivă, în doze bine echilibrate stilistic, schimbând macazul absurdist cu cel istoric și invers, caută să convertească transa în tristețe și iubirea în aventură picarescă”. De la „Urma” la „Laika” (Premiul USR pentru anul 2014) și până la această proiecție epică din „Luna Zadar”, descoperim în romanele semnate de Adrian Alui Gheorghe, de fapt, lumea noastră ieșită din comunism, modificată, demonizată, exorcizată, în cele din urmă, prin poveste.
Ce se întâmplă, de fapt, în „Luna Zadar”, romanul lui Adrian Alui Gheorghe? Un tânăr, Albert, un nonconformist care se trezește la viață în perioada „post-revoluției”, își trăiește revolta vârstei și fuge de acasă, într-o perioadă în care Europa era un paradis greu de atins de către românii rămași captivi politicilor localiste aberante, de genul „nu ne vindem țara”. Albert părăsește România, împreună cu Șobi, prietenul său și aleg să fugă spre civilizație prin Iugoslavia, un teren alunecos istoricește, șubrezit de politica mondială. Înainte de a ajunge la Belgrad sunt „lefteriți” de un personaj celebru în lumea hoților de buzunare din Balcani, Chappi. Captivi într-o lume greu de înțeles, cei doi, Albert și Șobi, încearcă să supraviețuiască. Dacă Șobi are norocul „omului practic”, Albert este în acea lume cînd model pentru o pictoriță cu un apetit sexual sporit, cînd „gigollo”, cînd gropar în cimitir, cînd „badigard” pentru un hoț urmărit internațional. Din această ultimă postură, Albert intră în povestea unui Belgrad bombardat de către „trupele aliate”. Este rănit în anul 1999 în timp ce fuge din Belgrad, spre Grecia, după ce trenul este bombardat de „aliați”. Reîntors în țară, după consistente episoade epice, intră în străfundurile „arhivelor fostei securități”, unde descoperă că mama sa, în calitate de ghid turistic internațional pe vremea „cealaltă”, dispărută între timp într-un accident în Austria, fusese parte în structurile fostei securități. Memoria documentelor din „infernul CNSAS-ului” îi relevă și faptul că tatăl său era, de fapt, un norvegian, care lucrase la Măgurele, acolo unde se punea la cale, în anii ’80, o centrală nuclearo-electrică. Călătoria în căutarea tatălui, la Stockholm, după adresele de pe plicurile expediate de mama sa, Albertina, dar neajunse vreodată la destinație, este partea cea mai „tare” a romanului. Călătoria în sine e un adevărat act de inițiere. Descoperirea tatălui, după un întreg parcurs detectivistic, intrând adânc în lumea Stockholmului și a unei mentalități proprie nordicilor, este punctul culminant. Tatăl, Olaf, este acum o ruină, un alcoolic eșuat într-un azil pentru persoane fără căpătâi. Provocat de Albert, care îi spune că îl caută doar pentru că face un studiu despre preocupările pentru energia nucleară ale lui Nicolae Ceaușescu, Olaf relatează cu cinismul bețivului aventura erotică avută cu Albertina și cu alte „româncuțe”, potențialul erotic al acestora fiind unul apreciabil: «Asta, Albertina, avea un cur cam jos, era nostimă, parcă era o rață care cădea pe spate la primul hop. După curul ei umblau mulți, că parcă le făcea semn bărbaților, să o urmeze. Era unul, Renatto, care se ținea de ea, o iubea sincer, toată ziua flori și poezii, ea îi spunea, bă, Renatto, lasă-mi curul în pace, că nu-i de nasul tău…! Ăsta, Renatto, face o plîngere la partidul lor, la Securitate, că Albertina umblă cu străini, că în loc să se combine cu români, ea își strică ovulul pe spermatozoidul străinului. Ședință de partid, se discută cazul. Tovarășă Albertina, este adevărat că ai refuzat să te combini cu tovarășul Renatto în vederea creșterii natalității? Că în România era o nebunie cu creșterea natalității pe atunci. Este adevărat tovarășe, nu știu cum îi spuneau ei celui de la partid…! Dar eu nu îl iubesc pe tovarășul Renatto, că o are mică, mică de tot. La care tovarășul Renatto se ridică roșu ca un rac în picioare și spune bîlbîindu-se: Tovarăși, nu eu o am mică, ea are gura mare…! Rîsete, aplauze. După scena asta tovarășul Renatto și-a cerut transferul și dus a fost. Da, Albertina …! Albertina asta era dracu gol. Știi cum se regula? Făceam cu ea trenulețul. Știi cum e ăla, trenulețul …?”. Finalul, cu fiul târându-și tatăl în spate printr-un oraș străin, noaptea, este unul cu o mare doză „cinematografică”. De fapt, toată povestea și chiar și modul de povestire este unul apropiat de scenariul cinematografic, scenele au concretețe, replicile sunt „dramatice”.
Dialogul din „realitatea epică” este completat cu alte replici, din memorie, fie ale unor personaje concrete, fie ale unor personaje din scrieri semnate de Kafka, Strindberg sau Ibsen, toate topite în acțiune. Un regizor poate scoate efecte concludente din acest roman cu structură de scenariu.
Subtextul romanului colcăie de o lume simbolică. Pe lîngă personajele care au o identitate epică, apar altele care, deși sugerate, par să acopere „partea ocultă” a romanului. E vorba de Adolf și Visarionovici, două personaje pe care toată lumea le cunoaște, le intuiește ca dinamizatoare ale oricărei acțiuni apocaliptice, dar pe care nimeni nu le vede. Adolf (Hitler) și Visarionovici (Stalin), sunt, desigur, cele două „embleme epice” care apar în orice context. Ei sunt la baza bombardamentelor din Iugoslavia, ei sunt la baza terorii individuale și colective din lume, chiar dacă războaiele mondiale s-au încheiat de multă vreme, ei sunt pericolul care ne pîndește la primul colț, au devenit vectorii spaimei în orice context.
Personajele sunt caractere în evoluție. Aiana, Tanko, Șobi, Zobar, Ceka, Arkan, Zoica, Anita, Knut, altele și altele sunt parte dintr-o lume extrem de mobilă. Zobar, personaj pitoresc, cîntăreț sârb și interlop are replici spumoase, în discuția cu Albert, românul eșuat în Belgradul aflat sub atacurile „aliate”: „Băiete, băiete, ce țară e Rumânskaia voastră! Ce țară! Tanko, România are biserici cît n-are toată Europa bordeluri! Iar nunta de la Timișoara, dragă Tanko, a fost mai ceva decît înmormîntarea lui Tito!”.
Sunt multe pasaje din categoria ingenuității memoriei bine inserate în text. Povestește Albert: „Prima fofoloancă pe care am văzut-o în viața asta a fost a doamnei Friț. În altă viață, nu știu…! Aveam vreo patru, cinci ani. Doamna Friț se întinsese într-un fotoliu cu un ziar în față. Citind, a adormit. Piciorul drept i-a alunecat pe marginea fotoliului, halatul de casă, de molton gros, i-a alunecat și el. Eu stăteam întins pe covor și desenam puncte colorate pe un caiet de dictando. După ce am terminat pagina am vrut să îi arăt doamnei Friț cerul înstelat de pe pagina mea. Am ridicat privirea. Și atunci, între picioarele doamnei Friț am văzut ceva. Ceva roșcat. Un șoarece? M-am apropiat să văd. Am început să analizez. De aproape. De foarte aproape. Am ajuns cu ochii pînă lîngă botul acelui animal ciudat. Numai că animalul acela roșcat a început să miște, să se încordeze. Probabil că voia să sară la mine, să mă muște de față. Mi-am dus mîinile la ochi și am țipat. Doamna Friț a țipat și ea. Atîta a fost. Doamna Friț și-a tras halatul peste picioarele groase, albe, umflate la genunchi. Un șoarece! Am văzut un șoarece acolo!, i-am spus eu îngrozit. Gata, nu mai e, mi-a spus doamna Friț. L-am prins în capcană. Mă duc să îl duc afară! Și doamna Friț s-a dus la baie. Peste cîteva minute am auzit cum a tras apa. Șoarecele se dusese.”
Cu cât dezvolți lectura romanului, mai ales în părțile ultime, gândul te duce spre un J. D. Salinger din „The Cacher in the Rye” (“De veghe în lanul de secară”), cu perplexitățile eroului Holden Caulfield ambalate într-un slang balcanic. Aiana și Albert sunt personaje complementare. Aiana e un specimen de visător într-un spațiu prea îngust, de asta viziunile sale par să fie înghesuite într-o lume creată să te sufoce, pe cînd Albert este un continuu supraviețuitor și asta pentru că trebuie să ducă la capăt destinul său epic, de „personaj al propriei vieți”. Și unul și altul se agață de cuvinte cu disperare, traduc pe rând realitatea în cuvinte, în primul rând pentru a o înțelege ei înșiși, apoi pentru a o face suportabilă. Spune Aiana: „Băi, știi cum cred eu că a apărut lumea? Stăteau în cer specialiștii în toate cele cîte există pe fața universului, de la planete la muzica sferelor și umblau teleleu de la o galaxie la alta. Erau laolaltă dumnezeii creștinilor, dumnezeii musulmanilor, ai negrilor, ai verzilor, ai roșcaților, ai bărbaților, ai femeilor și așa mai departe. Și au făcut un experiment aici, au încrucișat materia cu spiritul, să vadă ce iese. Se plictiseau și au zis, hait, hai să facem ceva. Că dacă încrucișau materie cu materie, ieșea tot un rahat. Dacă încrucișau spirit cu spirit, nu ieșea decît un abur. Și atunci au zis, hai să ne jucăm și să facem lumea. Unul a modelat elefantul din lut și i-a dat spirit, cît a putut și el. Altul a modelat vrăbiuța. Altul a modelat ciocîrlia. Lucrau pe ateliere, la întrecere. Așa le-a ieșit lumea. Ăla care și-a imaginat omul, a dat lovitura. I-a ieșit capodopera: premii, lauri, covorul roșu la Cannes, premiul Nobel pentru invenție. Și apoi, pe ruși i-au făcut specialiștii în ruși. Pe americani i-au făcut specialiștii în americani. Pe francezi i-au făcut specialiștii în francezi. Pe nemți i-au făcut specialiștii în nemți. Și așa mai departe. Stăteau ăia, specialiștii, se uitau la spațiul afectat, mai măsurau, se mai scărpinau în cap, după care luau deciziile, gata. Ăla care i-a făcut pe români a luat o mențiune specială, pentru originalitate. A făcut risipă de imaginație.”
Un roman bun este unul care se citește ușor, fără poticneli și abisuri care să îl piardă pe drum pe cititor. Scris alert, cu mult umor, postmodern în modul de aglutinare a datelor culturale, istorice, psiho-sociale și chiar morale, „Luna Zadar” întregește și fixează profilul de romancier al lui Adrian Alui Gheorghe.
Radu DUȚESCU
- (Adrian Alui Gheorghe, Luna Zadar, Cartea Românească, 2016, 254 pagini)
