În 1992, la întoarcerea în Piatra Neamț după cucerirea vârfului Broad Peak (8.047 m) din Himalaya, Ticu Lăcătușu a fost întâmpinat cu respect și căldură, dar nu ceva ieșit din comun, ca pe măsura performanței realizate. Cucerirea primului vârf peste 8.000 m în contul României de către un provincial de 31 de ani n-a avut ecourile cuvenite performanței nici la nivel național. La fel cum la Moscova, povestea Alexandru Mironov, se întreține un cult special pentru cosmonauți (versiunea sovietică a astronauților), Dumitru Prunariu depunând oricând mărturie, în întreaga lume există un cult pentru eroii munților. În România, denigrarea celor autentici e perfect naturală. Cea mai cruntă dovadă rămâne mediatizarea agresivă a unei expediții pe Everest, mai degrabă comerciale, condusă de David Neacșu, după anul 2000. Sprijinul politic emana din toți porii celor ce-aveau să se laude excesiv cu prima victorie românească pe Everest. Adevărul-adevărat e cel cunoscut de noi: tot Ticu a fost primul, pe 17 mai 1995. De Neacșu n-a mai auzit nimeni. Lăcătușu a fost omagiat și decorat de Regele Nepalului, în prezența lui Sir Edmund Hillary, în 2003, la împlinirea a 50 de ani de la prima ascensiune reușită pe Everest.
Acasă a fost răsplătit cu titlul de Cetățean de Onoare al municipiului, primul acordat după Revoluție, primind în cadru festiv, la stadion, și Cheia Orașului. La puțin timp după aceea, pe fondul consolidării înfrățirii cu Roanne (Franța), primarul Gheorghe Ocneanu a împrumutat cheia (exemplar unicat) pentru a o înmâna omologului său francez, legendarul Jean Auroux. De atunci, n-a primit alta înapoi. De-a lungul anilor, în diverse ocazii, întâmplarea a fost reaminită publicului, dar fără vreun efect.
Miercurea trecută, fostul primar, măcinat realmente de această restanță, ne-a anunțat în exclusivitate că va face cuvenita reparație. A recuperat cheia vineri dimineață și, cum autorităților locale nu le-a păsat de acest eveniment anunțat în timp util, operațiunea de repredare-reprimire, după 23 de ani, s-a desfășurat la sediul redacției săptămânalului nostru.
Nostalgie și onoare
De la bun început, Ocneanu subliniază că nu e vorba de o restanță a comunității, ci de „o afacere” între el și Ticu. Vizibil emoționat, după ce a sugerat inițial că a făcut doar oarece săpături, a deslușit misterul procurării, mărturisind cum a făcut rost de „obiect”: „Am primit-o de la cineva, de fapt de la moștenitorii cuiva. Ei au moștenit și Cheia Orașului. I-am atins la suflet și au cedat-o pentru Ticu”. Nici în ruptul capului n-a vrut să dezvăluie identitatea generoșilor pietreni.
Cheia nu este după modelul din 1992. E de mai târziu, fiindcă poartă prima stemă a orașului, cea corectă și aprobată în 1993. A fost concepută de Maria Dogaru, o expertă de referință în heraldică și genealogie. Imediat, fostul primar a ținut să amintească și contribuția adusă, prin prima machetă, de Iulia Hălăucescu. Este știut că stema a fost modificată peste ani, în urma unei inițiative dubioase, ajungând să fim reprezentați (și) de o capră. Noua stemă îl amuză teribil pe Lăcătușu: „E acolo o capră care-i dedesubt. Capra, dacă tot vrei s-o pui, trebuie să fie la înălțime, nu sub un munte sau o clădire. E o prostie specifică locului”.
Revenind la amintirile din 1992, fostul primar evocă ce-a însemnat Ticu pentru el în acel context. „Încercam ce nu se face astăzi sau nu în modul în care se face astăzi. Încercam să facem orașul să scoată un pic capul. Degeaba ne batem sau ne băteam cu pumnul în piept. Ca oraș, nu eram unul răsărit. Răsăream prin valori, iar una dintre cele mai mari, un unicat, este Ticu Lăcătușu”, mărturisește actualul pensionar și bunic cu nepoți răspândiți în lume, de pe urma căruia alpinistul nostru s-a ales cu un apartament în Calea Romanului.
Simbolul, dezamăgirea și eclipsarea
Singurul român cuceritor al celor mai înalte 7 vârfuri de pe cele 7 continente nu uită momentul de la stadion, când a primit Cheia Orașului, și cât de mult însemna atunci sportul. Recunoaște că nu se mai aștepta s-o primească înapoi. „Cheia rămânea cu amintirea valorii simbolice. Fizic, nu poți să deschizi prea multe uși cu ea. E mult prea mare. Poate la vreo mănăstire. După 23 de ani, cheia asta are o valoare mult mai mare – istorică, muzeală – și, dacă o să facem un muzeu al muntelui, o să fie expusă acolo”, punctează Lăcătușu.
Un muzeu sau o casă a muntelui rămâne una dintre marile sale neîmpliniri, subiect pe care îl detaliază: „Eu am păstrat legătura cu domnul primar. Ne-am mai întâlnit de-a lungul timpului. Cred că, dacă rămânea primar, aveam și eu un muzeu al muntelui în oraș. De douăzeci și ceva de ani n-am reușit. E ciudat să ai ceva să rămână în stadiul de proiect, fără să ceri un leu de la oraș, de peste 20 de ani”. Dezamăgirea sa față de Piatra Neamț este vizibilă, dar ține să facă o clarificare: „Nu de oraș, de comunitate – eu țin la comunitate. De conducerea orașului sunt dezamăgit. Speram să scoatem capul și noi, dar rămâne o cloacă, o fundătură în care nici trenul nu prea mai ajunge decât foarte rar”. De ce s-a încăpățânat să rămână aici, când putea să se mute oriunde în România, oriunde în lume, poate la Chamonix, alături de prietenul său Russell Brice? „În continuarea cred că un loc în care poți să trăiești e Piatra Neamț. Îmi plac împrejurimile orașului, îmi plac oamenii. E poziția fantastică pe care o are orașul, poți oricând să evadezi la un lac care-i marea noastră dintre munți. Tocmai pentru că am văzut toată lumea pot să compar. Tot aici e prima dragoste, aici e acasă.”
Îl completează Gigi Ocneanu, amintind, vorba unui scriitor, că oriunde ai pleca, să nu uiți că mormintele celor dinaintea ta sunt aici. Venind vorba de o floare și o lumânare puse la un mormânt, Ticu povestește recenta întâlnire cu Marinel Burduja, primul primar post-decembrist al orașului, unul dintre cei mai importanți bancheri români ai timpurilor moderne. Vine acasă, de regulă, o dată pe an, la mormântul tatălui său. Când vine, orașul i se pare mereu mai afundat, mai cenușiu. Vineri, fiind zi cu eclipsă de soare, s-a ajuns repede la concluzia că noi suntem mereu eclipsați aici. Iar cenușiul cel mai periculos, a insistat Ocneanu, e cel din suflete.
În sfârșit, Ticu scrie o carte despre expedițiile sale
Capitolul de nerealizări din dreptul lui Ticu conține de fapt încă una foarte sensibilă. E resimțită de întreaga comunitate. De peste 20 de ani nu a reușit să scrie o carte despre expedițiile sale. Dacă premierele și performanțele nu l-au îndepărtat de casă, pietrenii n-au uitat să-și ceară tributul scris și ilustrat. Promite că așteptata bucurie va veni spre sfârșitul anului. „Anul ăsta se împlinesc 20 de ani de la victoria pe Everest. Am zis c-o să organizăm ceva, dar nu în mai. Cred că în decembrie. Poate până atunci o să fie gata și cartea. Vezi, acuma cărțile nu prea se mai citesc. Suntem într-o lume digitală, dar totuși cartea-i carte. Rămâne pe raft, rămâne în bibliotecă. Eu am fost prea ocupat în ăștia 20 de ani. Am fost mereu în priză și n-am avut timp, n-am avut liniștea necesară ca să fac o carte bună. Altfel, scrii o carte-ntr-o lună, dar nu-i genul meu”, sună angajamentul celui care, cu gândul la 1992, mai spune că atunci a fost doar începutul. Sau sfârșitul începutului.
Viorel COSMA
