Patriotism în cizme de cauciuc - Coliba cu tricolor din Poiana lui Nifon

Poiana lui Nifon e un loc pe care multă lume îl știe, dar nimeni nu-l cunoaște pe deplin. Nici măcar arheologii – niște patrioți puțin nebuni, în stare să lucreze în condiții cu care lumea modernă nu are niciun fel de legătură, și fără bani pe deasupra – nu i-au dezlegat tainele, deși sapă în ruine de aproape 4 ani. Din primăvară, de cum dă colțul ierbii, până toamna târziu, când cade prima zăpadă și e aproape imposibil să reziști într-o colibă din scânduri cu o sobă din lut în mijloc și ceva ”izolație” de pânză pe pereți, ca să nu sufle vântul, Costică Asăvoaie și ”ucenicul” său Cosmin Niță, de la Complexul Muzeal Moldova din Iași, viețuiesc pe șantier. Împreună cu fratele Petru, un călugăr pe care starețul Mănăstirii Secu l-a însărcinat cu paza locului. Fratele Petru a fost, cândva, printre apropiații lui Corneliu Coposu, are ”stofă”, iar de când e tovarăș cu arheologii, a dat iama în biblioteca lor și a citit tot ce-a prins. Acum e numai bun de dus la oi. Așa s-a gândit starețul, spre disperarea lui Costică Asăvoaie, care și-a ieșit din calmul ”paleolitic” când a aflat: ”E prima dată când nu mi-a lipsit un cui! Până acum am avut parte numai de muncitori și de

«frați» pe care-i găseam ținându-se de masă. Mi-au vândut șase roabe, pentru băutură! Cumpărate de mine, personal! Ați văzut ce drum este. N-ai cum să aduci cimentul decât în cârcă, dar de unde e locul mai drept îl poți căra cu roaba, ca să nu te spetești cu totul și să poți face față la săpat”.

arheologii — Medievistul Costică Asăvoaie și ”ucenicul” său Cosmin Niță

Locul mai ”drept ” e plin de dâmburi și de rădăcini supraterane de stejari. De fapt, din întreaga poiană a lui Nifon a mai rămas o porțiune de maximum 200 mp, unde sunt plante medicinale. Probabil urmașele celor folosite cândva de viețuitorii vechiului schit pentru a se lecui. În rest, pădurea a pus stăpânire peste tot. Până și între zidurile fostei biserici a crescut un stejar, care a fost ”sacrificat” în cele din urmă, în numele cercetării arheologice. Cine merge doar până la Mănăstirea Secu și vede ”civilizația” în toată splendoarea, cu pavele, tencuieli, comerț cu șerbet și coșuri din nuiele la poartă, apoi urcă până la Schitul Nifon Nou, o construcție modernă, cu seră în spate, rezervor de apă și parcare amenajată (cu avertizare pentru turiști, scoasă la imprimantă, să nu lase bunuri de valoare în mașină) nu-și poate imagina că, doar câțiva pași mai încolo, se deschide o altă lume.
Pe o potecă pavată cu bucăți de scândură, acolo unde distanța dintre rădăcinile copacilor e prea mare și balta prea adâncă, și cu niște dale rotunde din beton, acolo unde trebuie să urci pieptiș, pe un traseu pe care lesne te poți rătăci dacă nu ai ghid (noi am avut un frate de la schitul nou, absolvent de teologie, dar cu prea puțină experiență ca să treacă de statutul de îngrijitor la gospodărie), se ajunge la Schitul Nifon Vechi. Tot drumul, ”ghidul”, care este de anul trecut în ascultare, dar n-a fost niciodată la schitul vechi, ne povestește despre fratele Petru, care înfruntă

singurătatea, doar cu niște câini ”cam răi”, pe care-i ține pe lângă el. Schitul vechi înseamnă ansamblul descoperit de puțini ani, dar știut de localnici și de călugări de multă vreme. Ruinele unei biserici, ale unui corp de chilii, o fântână (descoperită din greșeală și funcțională acum), cuptoarele și depozitul de cărămidă, alături câinii (într-adevăr, răi și plasați în poziții strategice, ca să păzească tot complexul) și două colibe, plus un șopron comun. I-am prins pe arheologi pe picior de plecare spre Iași, după o săptămână de muncă. Dezinvolt și cu acel tip de umor pe care numai un om cu mâinile crăpate îl poate avea, Costică Asăvoaie ne-a permis să fotografiem coliba în care trăiesc cei care descoperă istoria României. A zâmbit într-un dinte când a aflat că fețele fine din Institutul Național al Patrimoniului fac studii despre gradul de satisfacție a angajaților vizavi de unghiul spătarului scaunului ergonomic de birou, nu cumva să le dăuneze! La Schitul Nifon Vechi, se trăiește cu ciuperci din pădure, pâine, câteodată mălai și un pic de brânză de la mănăstire și… mult patriotism.

* Istorie călcată de TAF-uri

Ruinele din Poiana lui Nifon au fost ”scoase la lumină” după ce Vitalie Josanu le-a văzut într-o poză făcută de Puiu Zaharia și l-a întrebat unde sunt. ”Se întâmpla în primăvara anului 2011”, ne-a declarat comisarul Josanu. ”În timp ce dl. Zaharia îmi arăta niște imagini, din greșeală s-a strecurat una care nu avea legătură cu restul colecției și mi-au sărit în ochi zidurile masive ale unei biserici, asediate de litieră. Întrebându-l ce este, mi-a zis că e «ceva» prin munții din jurul Mănăstirii Secu și s-a mirat că nu știam despre aceste ruine. Nici nu aveam cum, că în evidențele Ministerului Culturii nu figurau. În scurt timp, l-am contactat pe starețul Mănăstirii Secu, părintele Vichentie Amariei, care a acceptat să-mi arate locul și… atât i-a trebuit!
Am vorbit imediat cu domnul Costică Asăvoaie, care este arheolog expert, specializat în evul mediu, și l-am invitat la Neamț. De aici, am constituit echipa și am solicitat autorizația de cercetare arheologică, apoi a decurs organizarea de șantier: curățarea litierei care înghițea ruinele și afecta structura zidăriilor medievale, studierea terenului și descoperirea, pas cu pas, a întregului ansamblu. Inițial, părintele stareț ne-a pus la dispoziție o echipă de patru muncitori, dar cu timpul s-a subțiat atât de mult, încât în unele zile puneam chiar noi mâna pe hârleț și pe lopată. Pentru început, a trebuit să îmblânzim unele spirite de prin mănăstire, care vociferau că n-au ce mânca și noi i-am distras atenția starețului de la nevoile lor. Cine are nevoie de arheologie? Cu timpul, s-au mai temperat și au acceptat prezența noastră. Acum, încercăm să convingem conducerea mănăstirii că are acolo o mină de aur, care – datorită accesibilității – ar atrage mult mai mulți turiști ca Schitul Sihla, doar că trebuie să investească puțin interes, forță umană și fonduri.

Din păcate, în fiecare vară, muncitorii de la Mănăstirea Secu trebuie să cosească fân pentru animale, să adune cartofi, să culeagă via, să taie lemne și… uite așa mai trece un an, cu speranța că poate anul viitor va fi mai bine. Au fost la sit și profesori universitari, și primărița din Vânători, și consilieri județeni, au lansat tot felul de promisiuni, după care și-au văzut de treabă.
Iarna, situl este amenințat de exploatările forestiere din zonă, iar TAF-urile strică drumul de acces și cărările amenajate cu grijă de echipa de cercetare. Am făcut, și noi, mână curentă, indicatoare, cărare cu scânduri… dar toate sunt distruse până în primăvară”.
Dincolo de cercetarea care se face în condiții vitrege, conducerea Complexului Muzeal Moldova a început să facă documentația pentru clasarea sitului în patrimoniul cultural, în scopul a obține protecția conferită prin lege pentru întreaga zonă. Demersurile au fost reluate acum de directoarea Direcției pentru Cultură Neamț. Dar până la protecția legii, arheologii au luat măsuri concrete de protecție a zidurilor, peste care au aplicat un strat de 2 cm de ciment sau acoperișuri din lemn și carton bituminat, care să le ferească de acțiunea directă a ploilor și ninsorilor.

* ”Cineva a săpat în altar”

Conform unei legende, Schitul Nifon ar fi fost întemeiat de un călugăr, venit de la Muntele Athos, la puțin timp după fondarea Mănăstirii Secu. De altfel, în pomelnicul Mănăstirii Secu din prima jumătate a secolului XIX, în lista stareților este pomenit Nifon, deci, se pare că acel Nifon pomenit în legedă corespunde cu perioada în care Anastasie Crimca a fost mitropolitul Moldovei (1608-1629).
Călugării de la mănăstire și de la schitul nou știu tot felul de legende despre schitul vechi, inclusiv faptul că ar fi ars până la temelie și ar fi fost reconstruit. Arheologii n-au găsit, însă, nicio urmă de incendiu, și nici nu s-au ”aruncat” să dateze ansamblul mai ”jos” de secolul XVII.
În primul raport de cercetare arheologică, se precizează: ”Există mai multe fundații de încăperi din piatră, amestecate sporadic cu fragmente de cărămidă smălțuită, legată cu un mortar de slabă calitate, care sugerează că aici ar fi existat chilii cu elevație din material ușor (probabil lemn). Este interesant faptul că, după degajarea litierei, s-a constatat că unul dintre ziduri a intersectat un cuptor cu boltă, prăbușit. De altfel, pe parcursul cercetărilor de suprafață, au mai fost depistate, spre extremitățile de sud-vest ale terasei, urmele a încă trei cuptoare din cărămidă. Tot cu ocazia cercetărilor de suprafață și a micilor sondaje, dar și pe baza informațiilor orale ale localnicilor, a fost depistată o fântână cu zid din piatră, de diametru de 1 m”.

Fântâna a fost, de la început, pasiunea lui Cosmin Niță, care a asistat la descoperirea ei, după ce roata unui TAF a căzut într-o ”groapă”. Cercetătorii au scos, mai întâi, lemnele și pietrele de la suprafață, iar pe măsură ce avansau cu lucrările și-au dat seama că puțul are în jur de 14 metri. De pe la jumătatea adâncimii fântânii, au găsit bucăți din catapeteasma bisericii, fragmente de lemn de la ușile împărătești, dar și cuiele din lemn cu care au fost îmbinate, bucăți de grindă, un policandru și fragmente cu urme de arsură, folosite probabil ca suport pentru candele. Faptul că toate au fost aruncate în fântână arată că biserica a fost părăsită la un moment dat. Nu se știe încă în ce condiții, dar puțin probabil ca în timpul unei năvăliri turcești, așa cum știu călugării.
Concluziile din ultimul raport arheologic, întocmit după campania de cercetare din 2014, arată că: ”Vechiul Schit Nifon ar fi fost ctitorit în anul 1667, având ca hramuri Buna Vestire și Sf. Ierarh Modest, iar altă sursă dă ca an de fondare anul 1690, fiind rectitorit la anul 1765. După desființarea Cetății Neamțului, în anul 1718, la Schitul Nifon a fost adusă, împreună cu alte bunuri, icoana Maicii Domnului, cunoscută în popor «Chiprioata», care a fost dăruită de Vasile Lupu paraclisului din cetate. Aceasta a fost păstrată la schit până la anul 1758”.

ucati din catapeteasma veche gasita in fantana

În altarul bisericii au fost găsite două cruci din lemn, una având un cocoș din tablă în capăt, simbol al hramului Buna vestire. Dedesubt este „Ochiul lui Dumnezeu”, pictat cu vopsea albă, iar apoi un text, care se poate citi cu ușurință, dacă lemnul crucii este ud: „Pacea mea o las vouă 1840”. Urmează două rânduri ilizibile, după care textul: ”Pe cruce a fost răstignit Hristos/ Crucea este slavă Bisericii/ Crucea este slavă pusnicilor / Crucea este slavă creștinilor/ Cu noi este Dumnezeu/ Această temelie este zidită din anii 1921 de eromonah Nifon cu ucenicii lui”.
Cealaltă cruce, care pare mult mai veche, a avut și ea un text, care însă nu se mai poate citi.
Firesc ar fi fost ca în altar să se păstreze sfânta masă, dar nu a fost găsită și nici nu se știe ce s-a întâmplat cu ea. În schimb, s-au găsit urme de săpături. Cosmin Niță știe că ar fi săpat călugării, în căutarea vreunui obiect misterios, și mai știe că în altar ar fi fost o piatră inscripționată, care a dispărut inexplicabil.
Starețul Mănăstirii Secu, părintele Vichentie Amariei, nu crede, însă, că săpăturile au fost făcute de călugări: ”Schitul a fost multă vreme în părăsire și cine știe ce căutător de comori, cu minte puțină, o fi săpat, în speranța că va găsi ceva de preț. Sigur că nu s-a săpat organizat. Iar despre vreo piatră cu inscripție, eu chiar nu știu să fi existat. În orice caz, multe lucruri nu se pot spune despre schitul vechi, pentru că istoria lui este foarte slăbuță. Cel mai probabil datează din veacul al XVII-lea, dar nu știm cu precizie și tocmai de aceea susținem cercetarea arheologică și am înnoit contractul de colaborare cu specialiștii, pentru a colecta cât mai multe date istorice.Știu că s-a găsit acolo un depozit de nisip, care se pare că, din punct de vedere geologic, nu aparține zonei, deci a fost adus din altă parte, pentru a fi utilizat la producerea ceramicii. Este posibilă varianta ca schitul să fi fost un centru economic al mănăstirii, cum este la fel de posibil ca toată cărămida smălțuită și ceramica produse acolo să fi fost doar pentru nevoile proprii”.

Ce se știe cu certitudine până acum este că biserica a avut cel puțin trei etape de construcție, că arhitectura nu este specifică locului (streașina a fost prea îngustă, apa se scurgea foarte aproape de pereți și amenința fundația, așa că s-a adus niște pământ pentru a o proteja) și că a existat activitate economică în zonă. Foarte mulți ani, ruinele au fost acoperite nu doar de arboretul care s-a extins peste tot, ci și de o discreție totală din partea viețuitorilor din zonă, care n-au spus nimănui despre schitul vechi din pădure. Iar acum dezlegarea misterelor trecutului se lovește de o nouă barieră: banii.
Lui Cosmin Niță i-a expirat contractul acum 7 luni, timp în care a muncit fără niciun leu. ”Unde mai găsești un copil din ăsta, gata format, ca să-ți permiți să-l pierzi?”, se întreabă Costică Asăvoaie. ”L-am luat la mine, l-am iernat și sper să se găsească o soluție și să lucrez în continuare cu el. Oricum, la modul în care se face finanțarea cercetării arheologice în România și la interesul pe care îl au competenții din Ministerul Culturii, probabil că încă două generații de istorici vor avea de muncit la Schitul Nifon Vechi”.

Cristina MIRCEA