An de an, sunt tot mai mulți copii cu CES integrați în învățământul de masă. Ce înseamnă CES? Este acronimul în spatele căruia stau povești de viață – Cerințe Educaționale Speciale – și se referă la acei copii care au nevoie de noi, toți, pentru a trece peste anumite obstacole ale vieții și cu atât mai multă nevoie de umărul solid al unui sistem de învățământ care să le dea încredere. Vorbim despre procesul integrării copiilor cu CES în școlile de masă, în contextul în care, în județul Neamț, acum, sunt peste 600 de copii cu CES înscriși în învățământul de masă, care-și împart 31 de profesori de sprijin. Tot datele arată că 56% din copiii cu CES din Neamț sunt integrați în școlile de masă, în timp ce 44% frecventează școlile speciale. Pe acești copii îi regăsim de la grădiniță, până la liceu. În spatele fiecărei sutime se ascund oameni, emoții, eforturi suplimentare, voluntariat și o imensă luptă cu sistemul, cu prejudecățile, cu indiferența, uneori cu lipsa reacției pozitive a autorităților. Cât de bine a reușit învățământul să pună accent pe integrarea acestor copii, am încercat să aflăm de la cei implicați direct: școală și familie.
* Profesorul – ”provocat” să se adapteze
Una din misiunile cele mai dificile în procesul de integrare revine dascălului, care trebuie, în primul rând, să fie atent la copiii neurotipici – așa sunt numiți cei fără CES -, iar, pe de altă parte, trebuie să adapteze ritmul de lucru în așa fel încât și cel cu cerințe speciale să poată ține pasul. O provocare în plus, un demers imposibil sau o oportunitate pentru omul de la catedră? „Avantajele există și pentru cadrele didactice, și pentru ceilalți copii din clasa în care sunt copiii integrați. Pe elevi, îi învățăm să fie mai toleranți, să respecte reguli, îi învățăm ce înseamnă întrajutorare, ce înseamnă empatie, îi învățăm să respecte reguli și să facă față situațiilor neprevăzute. Pentru profesor, aș spune că e și o provocare, dar și o oportunitate de dezvoltare personală și profesională. Este o provocare, pentru că trebuie să se adapteze demersului educațional, astfel încât să facă față tuturor cerințelor copiilor. Aici adaptezi și managementul clasei și managementul timpului și curriculumul școlar. Este o modalitate de dezvoltare profesională, pentru că în permanență trebuie să fii la curent cu ce înseamnă teoria în domeniul cerințelor educaționale speciale și, în același timp, cred că este o metodă de dezvoltare personală, pentru că îți oferă posibilitatea să cunoști un alt univers decât cel la care te-ai așteptat. Trebuie să te adaptezi în permanență la provocările și cerințele copilului. Să fii mai bun, mai tolerant, să apreciezi mai mult ceea ce ai”, spune prof. Meda Știrbu, inspector de specialitate în cadrul Inspectoratului Școlar Județean Neamț.
Doamna inspector recunoaște că este mai dificil pentru profesorii care au în clasă copii cu CES, dar că partea de informare și specializare ține și de fiecare persoană în parte. Pe lângă informări, simpozioane, ateliere de lucru și alte activități menite să-i ajute pe profesori în fața noilor provocări, în școli există și profesorii de sprijin. În Neamț, sunt doar 31, ceea ce o determină pe prof. Știrbu să afirme că este nevoie de mai multe resurse. Este nevoie de oameni mai mulți în școli.
* Profesorul de sprijin – ”busola” din școală
Rolul profesorului de sprijin este de a oferi asistență psihopedagogică, menită să ajute la o mai bună integrare, adaptare școlară, socială, emoțională a copilului cu CES. În primul rând, colaborează cu toate cadrele didactice din școală, prin discuții despre copiii pe care îi au în clase. Acesta încearcă să meargă la ore, în observație, pentru a depista un caz pe care profesorii de la clase consideră că necesită lucru suplimentar sau profesorul a observat că există anumite dificultăți legate de învățare. În multe cazuri, tot profesorul de sprijin este și cel care îi anunță pe părinți că odrsala are nevoie de sprijin și trebuie orientată spre o echipa de evaluare a Centrului Județean de Resurse și Asistență Educațională. De aici, se emite un certificat de orientare școlară și profesională, în baza căruia un profesor de sprijin își poate desfășura activitatea. După această etapă, se face un program de intervenție personalizată, elaborat cât să atingă toate nevoile depistate pentru un copil anume. Este, practic, momentul când intervine profesorul de sprijin. Cu toate acestea, profesorul nu ar avea succes dacă părinții copiilor nu s-ar implica activ.
„Sunt părinți care ignoră, neagă, din diferite dificultăți ale lor. Nu este ușor să acceptăm că suferim de o anumită boală. Cu atât mai mult când vine vorba despre un copil. Și asta, de multe ori, pentru că nu știu cum să se folosească de resursele necesare pentru a-l sprijini pe copil. O mare parte a părinților cu care colaborez aici acceptă și au beneficiat de multe forme de terapie. Unii merg constant la centre de recuperare”, spune Liliana Irofte, profesor de sprijin la Liceul Tehnologic ”Spiru Haret” din Piatra Neamț.
Acceptarea trebuie să vină și din partea elevilor colegi, deoarece nu în puține cazuri conflictele dintre copii se nasc din neștiință. Profesorul de sprijin ne asigură că, odată ce elevii ajung să-i înțelegă pe colegii lor cu CES, aceștia pot deveni coterapeuți. „Am folosit de multe ori povești terapeutice pentru restul grupului și doamna profesoară, de la clasă, le-a explicat pe înțelesul lor, după care au existat discuții despre cum ar putea fi și ei de folos colegilor lor mai puțin dotați, fericiți. Și atunci se implică și copiii. Cel mai frumos este când colegii de clasă devin coterapeuți. Acesta este beneficiul cel mai mare al incluziunii. Am văzut, în general, cum se transformă societatea, nu doar profesorii, părinții și copiii, ci, efectiv, mentalitatea din școală”, a adăugat prof. Irofte.
Tabloul este, însă, incomplet, fiindcă în el nu apar, din cauza reticenței, unii părinți cu copii neurotipici și unii profesori care nu împărtășesc ideea incluziunii, cel puțin nu în forma actuală. Poate și pentru că, acum, în școlile din România, profesorii de sprijin lucrează cu un număr mai mare de copii decât prevede legea. Liliana Irofte este convinsă că, dacă ar lucra cu mai puțini copii, ar avea timp să asiste și la ore și să lucreze individual mai mult. În multe școli din mediul rural, intervenția profesorilor de sprijin lipsește cu desăvârșire.
* Motivație personală și schimbarea mentalității colectivului
Cristian Ungurianu este tatăl unui copil cu autism, înscris în învățământul de masă. Plecând de la motivația personală, de a-și sprijini copilul, a ajuns, acum 10 ani, să deschidă o fundație pentru întrajutorarea copiilor cu autism, a deschis o școală de terapie, iar acum este pe punctul de a publica un ghid de bune practici de incluziune în învățământul de masă a copiilor cu autism. A trecut prin toate etapele birocrației românești, iar acum vorbește cu o siguranță aparte despre beneficiile deciziei de a integra copiii cu CES în școlile de masă. ”Dacă lucrurile sunt făcute ca la carte, incluziunea acestor copii ar trebui să fie făcută lin, fără niciun fel de impedimente și fără niciun fel de disfuncționalități. Noi facem formări pentru profesori și marea majoritate sunt gratuite pentru profesori. Există materiale puse la dispoziție gratuit. Cred că ține doar de bunăvoința lor să acceseze informații și de dorința lor de a face ceva concret. Școala pentru copiii cu autism este un lucru foarte important, pentru că înseamnă terapie gratis. Mulți ar tinde să creadă că acești copii, cu autism, ar trebui să meargă în învățământul special. Eu spun că e greșit. Doar cazurile foarte grave sau doar cazurile la care nu a dat rezultate terapia de recuperare, trebuie să ajungă la școli speciale. Asta pentru că ei copiază comportamentele copiilor nurotipici. Stând într-o școală cu copiii cu dizabilități, nu fac altceva decât să involueze. Integrarea lor înseamnă scurtarea procesului recuperator și o șansă în plus ca acești copii să devină niște adulți independenți”, spune Cristian Ungurianu.
Înțelegând că nu poate induce schimbarea stând cuminte în banca proprie, după un drum sinuos pe care a întâlnit inclusiv escroci care vindeau terapie în autism, a plecat din țară, să preia modele de succes. Acum, spune că mentalitatea poporului român e într-o direcție pozitivă. În privința sistemului de învățământ, ar face o singură schimbare pentru copiii cu CES: ”10% din populația școlară are o formă de CES, pe parcursul traseului educațional. Aș crește numărul profesorilor de sprijin. În primă fază, la ciclul primar, este nevoie de un profesor la un elev, care să stea cu el măcar o oră. Ori, noi avem acum un profesor de sprijin la 100, în condițiile în care metodologia prevede un profesor la 4 elevi. Vorbim despre scăderea populației școlare și despre profesori care își pierd catedrele. Tocmai acești profesori ar putea să beneficieze de reconversie profesională și să sprijine copiii cu CES. Iar dacă recuperezi niște copii, în viitor, aceștia nu vor mai fi dependenți de asistență socială, ci vor produce resurse”, consideră el.
Marian TEODOROF
