Epopeea unui proiect cu bani externi la Săbăoani

La începutul anilor 2000, în România existau mai multe Birouri de Consiliere pentru Cetățeni, care, la vremea aceea, își propuneau mult mai mult decât ar fi putut realiza, dar funcționau, pe lângă primării, pe lângă consilii județene… În martie 2002, s-a înființat și o Asociație Națională a Birourilor de Consiliere Cetățeni, cu 12 BCC-uri drept membri fondatori, din care, acum, mai sunt 5: BCC Roman, BCC Satu Mare, BCC Timișoara, BCC București și BCC Brăila. Efectiv, aceste BCC-uri au devenit ONG-uri, care pot avea mai multe puncte de lucru. BCC Roman, condus de Titi Holban, a înființat punct de lucru la Săbăoani, din rațiuni… sentimentale: el a absolvit liceul la Săbăoani, coleg fiind cu senatorul Ioan Chelaru și cu actualul primar al comunei, Valeria Dascălu.

”Eu mă consider întrucâtva fiu al satului”, spune dl. Holban, după care ne explică ”minunea” prin care ambasada Elveției a ales 18 comunități într-un proiect mai larg, ”Caravana bunei guvernări”, și, pe criterii doar de ei cunoscute, între cei 18 aleși s-au aflat patru din Moldova, unde li s-a părut lor că există o guvernare foarte bună. În cvartet – comuna Săbăoani și orașul Roman.

Ulterior, comisia venită să cerceteze a fost dezamăgită de gradul de implicare și de dezbaterile de la Roman, în ciuda faptului că fuseseră invitați oameni de afaceri, profesori, directori de școli, preoți, parlamentari, funcționari din administrația locală, medici, asistenți, consilieri locali, pensionari și șomeri. În schimb, la Săbăoani, mobilizarea a fost exemplară, iar nivelul dezbaterilor a surprins foarte plăcut comisia, chiar dacă, la un moment dat, spiritele se încinseseră de la atâta implicare a câtorva din săteni. Într-o primă clasificare, din cele 18 comunități, Săbăoani a ieșit pe locul 3, iar Romanul pe 12…

Analiza din comunități a continuat, iar la Săbăoani, cum există o ”Casă a Elevilor”, comisia a dorit să o viziteze. ”La Cercul de Artă, copii modelau figurine din lut”, povestește Titi Holban. ”Ulterior profesorul mergea acasă și ardea figurinele în cuptorul de la aragaz, apoi le aducea copiilor, care erau foarte mândri de «capodoperele» lor. Asta a contat mult în acceptarea Săbăoanilor între comunitățile care urmau să primească fonduri pe proiectul elvețian. Și s-a stabilit ca Săbăoani să facă un atelier de ceramică, în Vâlcea s-a dat un proiect de sericicultură, trei ateliere de tâmplărie în Arad și Bihor, o tipografie digitală într-o comunitate de romi din Brașov, iar la Iași o anticafenea”.

Odată pornite lucrurile, era nevoie de oameni care să lucreze în atelierul de ceramică. Dacă, la prima selecție, s-au adunat vreo 50 de amatori, la a doua, când s-au dat și alte teste, au venit peste 150 de oameni. Dl. Holban își amintește: ”A trebuit să angajez pe proiect 4 persoane, care să fie plătite cu 1.200 de lei pe lună, dar care să se încadreze în niște criterii: să aibă mai mult de 3 copii, să provină dintr-o familie monoparentală, să fi părăsit de timpuriu școala… Bine, în comunitate am găsit peste 50 de persoane care corespundeau cerințelor și, atunci, am mai făcut o selecție, cu ajutorul artistului plastic Florin Mircea Zaharescu. Am oprit patru femei și ne-am apucat de lucru – maestrul Zaharescu iniția angajatele în meșteșugul modelării lutului, am organizat spațiul, am pus la punct contabilitatea, tot…”

Din această fază, începe ”epopeea”, ca în cazul multor proiecte cu finanțare externă. Lucrurile s-a derulat cu o încetineală de melc. S-au organizat cursuri de manager de economie socială, cu reprezentanți de la Comisia Europeană, de la guvern, de la Ministerul Dezvoltării. De la Săbăoani, a participat Simona Diana Gherguț, numită manager al atelierului. La 29 de ani, are trei facultăți absolvite, dar nu s-a sfiit să cânte la nunți, ca să adune bani pentru atelier.

Proiectul a fost câștigat, efectiv, pe 24 octombrie 2014. Urmau să apară ghidul și normele. Rovana Plumb se angajase că va furniza ghidul în ianuarie 2015, fiindcă, din 1 ianuarie 2015, proiectul intra în finanțare. Dar… promisiunile sunt una, realitatea e întotdeauna alta și normele au apărut abia în aprile 2015…

”Ca să putem supraviețui – trebuiau plătite chiria, salariile -, am apelat la fondul de rezervă al ANBCC și am primit 7.000 de dolari, pe care i-am returnat când a venit finanțarea proiectului”, povestește Titi Holban. ”Ei, așa am putut achiziționa cuptorul, fiindcă nimeni nu-ți vinde ceva și te așteaptă până îți intră finanțarea; în cel mai fericit caz, îți cere un avans… Efectiv, banii au venit pe 5 octombrie, cu 5 zile după ce se terminase proiectul! Banii, de fapt, erau în țară, erau virați demult, dar ai noștri, mai catolici decât Papa, nici unul nu voia să semneze nimic… Au fost tot felul de… metode de lucru, care mai de care mai ciudată… De pildă, îmi dădeau 3 miliarde pe care să-i cheltuiesc în 5 zile, dar să aduc facturi… nici măcar facturi pro-forma, facturi… A fost groaznic, ce să spun…! Am adus, efectiv, bani de acasă, și eu, și Diana, ca să plătim oamenii… Singura care a fost alături de noi tot timpul a fost primărița, Valerica Dascălu. Și asta nu fiindcă am fost colegi, ci pentru Săbăoani, pentru oamenii de aici”.

După ce au avut – în sfârșit! – cuptorul, cumpărat din Ungaria, a început producția propriu-zisă. La început, totul a fost pe bază de… tatonare, fiindcă una a fost ce au învățat muncitoarele de la maestrul Zaharescu și piesele ”de probă” și cu totul altceva a fost ca piesele să corespundă unor cerințe obligatorii, să fie, în final, arse în cuptor, să reziste și să arate bine. Cum proiectul s-a încheiat pe 30 septembrie 2015, atelierul a funcționat de atunci – și funcționează – prin producție și valorificarea acesteia.

Epopeea unui proiect cu bani externi la Săbăoani

Problemele cele mai mari sunt cu desfacerea produselor, fiindcă și în acest domeniu, ca și în multe altele, funcționează un soi de ”monopol” neoficial. Cu alte cuvinte, ca să-ți poți expune și vinde produsele în zone turistice ”consacrate”, trebuie să fii ”agreat” de unele firme… Altminteri, nu vinzi nici cât să-ți scoți transportul până acolo. Nu te alungă nimeni, dacă ai toate aprobările necesare și toate avizele, îți poți amplasa punctul de vânzare, îți poți expune marfa, dar… nu vinzi. Iar pentru a pune bețe-n roate cuiva inventivitatea românească e fără limite…

Cei care au în grijă atelierul din Săbăoani au încercat cam tot ce se putea, au participat la târguri de profil, au trimis mostre la diverse firme și agenții de turism, au invitat la fața locului patroni din zona turistică, factori de decizie din domeniul etnografiei și folclorului, au apelat la prieteni și cunoștințe… Din păcate, tot din cauza celor ”mai catolici decât Papa”, cum spune Titi Holban, atelierul a pierdut – în timpul derulării proiectului și tot din nealocarea fondurilor la timp – două oportunități importante (prevăzute în proiect!): participarea la 3 târguri internaționale și organizarea de 3 expoziții în sediile unor ambasade din București…

Remarcabilă la acest atelier e libertatea de creație pe care o au angajatele. Rar, când sunt comenzi, se impune o anumită gamă de produse, altfel ”fetele” crează modele de produse așa cum și le imaginează sau cum doresc ele. Se pare că există o genă care s-a transmis prin generații, fiindcă la Săbăoani a existat o tradiție a olăritului. ”Da, în Săbăoani, se făcea olărie cu sute de ani în urmă”, spune Diana Gherguț, managerul atelierului. ”De altfel, ruinele fostelor cuptoare se mai văd încă, în vechea vatră a satului, dincolo de drumul european, spre satul Izvoare, la Berendești. Aici, de altfel, s-au făcut deosebite descoperiri arheologice – peste 1.500 de morminte medievale, o biserică din piatră din secolul al XIV-lea. Și fragmentele de ceramică descoperite aici datează din secolele II-III după Hristos. Iar proiectul acesta își propune – chiar așa spune – să reînviem tradiția. Tradiția olăritului la români este milenară, în aproape orice regiune din țară; vorbim – nu? – de Cucuteni, dar vorbim și de Marginea și de Horezu…”

Cei doi ”mecanici ai locomotivei” atelierului, Titi Holban și Diana Gherguț, au editat din bani proprii cataloage, ca să facă atelierul cunoscut, și le-au împărțit peste tot pe unde au putut ajunge. În momentul de față, cu problemele de desfacere pe care le au, cu plăți de făcut, cu toate ”pe cap”, cei doi își păstrează totuși optimismul. ”Asta mică e cea mai optimistă”, spune Titi Holban, cu afecțiune și înțelegere față de tânăra lui ”parteneră de afacere”. Iar Diana Gherguț are o viziune foarte personală asupra evoluției atelierului: ”Poate că acum nu ne cunoaște lumea, nu am reușit noi să ne facem suficient de cunoscuți, dar trebuie să continuăm să existăm, fiindcă, dacă peste un an, peste doi, peste trei ani, vine un «val nebun» de cereri de ceramică, nu ne-am scos?!”

Dan AILINCĂI