Nea Ilie de la… Casa de cultură

Banc, din anii ’70-’80:

Într-o fabrică, vine în vizită ”de lucru” prim-secretarul de partid pe județ. În timpul vizitei, acesta îl întreabă pe director:

– Dar nea Ilie de la sculărie mai lucrează sau s-a pensionat?

– Mai lucrează, tovarășu’!, a răspuns uimit directorul.

După un timp, în fabrică, are loc vizita primului ministru; pregătiri, emoții… În timpul vizitei, premierul îi spune directorului:

– Dar nu l-am văzut pe nea Ilie de la sculărie…

În fine, după mai multe luni, vine în vizită de lucru însuși Ceaușescu. Care, și el, întreabă de nea Ilie de la sculărie. După ce trece vizita, directorul îl cheamă în sfârșit pe nea Ilie:

– Ascultă, băi, nea Ilie, cum dracu’ de te cunosc pe tine toți ăștia?

– Păi ce, numai ăștia? zice nea Ilie. Pe mine mă cunoaște și Papa de la Roma. Dacă nu mă credeți, haideți să mergem amândoi la Roma.

Directorul se face luntre și punte, obține pașapoarte și aprobare și pleacă la Roma, împreună cu nea Ilie. Ajung la Vatican tocmai când Papa vorbea din balcon. Ilie îi spune directorului:

– Dvs. stați aici și imediat o să mă vedeți lângă Papă, în balcon.

Se duce Ilie, Papa îl îmbrățișează, salută privitorii și, când se întoarce în piață, directorul era complet interzis.

– Ei, ați văzut? îl întreabă nea Ilie.

– Am văzut, am văzut, dar mai e ceva: a trecut regina Angliei prin piață și a întrebat pe cineva din suită cine e bătrânul care e în balcon cu nea Ilie de la sculărie…

Romanul a avut, până nu demult, propriul său Ilie. Nu de la sculărie, ci de la… Casa de cultură. Greu de crezut să existe romașcan care să nu fi auzit, măcar o dată în viață, despre nea Ilie de la Casa de Cultură. Ilie Constantin îl chema și la Casa de cultură era angajat ca ”responsabil cu paza contra incendiilor”. Cel puțin așa scria în cartea lui de muncă. Era, deci, pompier, fiindcă funcționa de foarte mulți ani o reglementare care prevedea ca fiecare sală de spectacole să aibă un pompier angajat. În teatrele mari erau chiar mai mulți.

În definitiv, nea Ilie a fost omul bun la toate: făcea reparații, de la instalații electrice până la sanitare, de la tâmplărie pentru decoruri până la cusut pânze pentru ”pantaloni” (cortinele incomplete din planurile doi și trei ale unei scene) ori ”rivaltă” (cortina de fundal). Amplasa luminile, urcându-se în cușca de deasupra sălii, la proiectoare, lega decorurile și proiectoarele de contur pe ștăngi. Îl ajuta pe sunetist să amplaseze microfoane, boxe, cabluri. Trăgea cortina. Schimba decorurile în pauzele dintre acte. Ținea magazia de decoruri și costume. Era mașinist, recuziter, instalator, tâmplar, croitor, zugrav… era orice era nevoie. Și, de fapt, era administratorul Casei de cultură.

Știa cu precizie câte becuri sunt, câte scaune, câte mese și tot felul de date și de parametri, deși el, personal, nu participase la niciunul din inventariile care se făceau atunci. Și, peste toate, era pompier. Vai de capul celui pe care îl prindea fumând prin culise! Era feroce, când era vorba de vreo sursă de foc, nu ținea cont de persoana cu care era pus față în față, îi smulgea țigara din gură sau din mână, o strivea cu piciorul și dădea drumul unor rafale de invective și înjurături, de nu-i mai ardea nimănui să mai ”calce pe bec”.

A lucrat zeci de ani în Casa de cultură din Roman. Directorii casei s-au tot schimbat, nea Ilie nu. A ieșit la pensie și tot în Casa de cultură își petrecea zilele. Avea puțină școală, dar, trăind într-un mediu inevitabil cultural, se cizelase într-un fel. Sigur, până la un punct. Adică până la fumat; din punctul acela, era mojic de-a dreptul. Dar era dreptul lui și avea și dreptate. O sală de spectacole, cu tot ce înseamnă ea, cu atât de mult material textil, cu atât de mult lemn, cu buret, cu mult plastic, dacă ar fi luat foc, ar fi ars ca o mână de chibrituri.

Nea Ilie a trăit prin Casa de cultură. Privindu-l cum mergea, puțin târșâit, aveai impresia că-i cad pantalonii. Era din cauza mănunchiului de chei, de peste jumătate de kilogram greutate, pe care îl purta veșnic în buzunar. Avea toate cheile din Casa de cultură, de la uși, de la fișete, de la birouri, cabine, tot.

Rar, odată la câțiva ani, își lua câteva zile de concediu și atunci la insistențele directorului. În rest, era tot timpul în Casa de cultură. Dacă s-ar fi putut, ar fi și dormit acolo. Cunoștea pe mai toată lumea care intra în Casă, nu neapărat după nume, dar știa precis cu ce se ocupă, unde lucrează, cu cine e căsătorit, câți copii are, ce meserii au copiii…

A trăit de-a dreptul fericit perioada manifestărilor culturale de masă, ”Dialog pe aceeași scenă” și ”Cântarea României”. Fericit, fiindcă tot timpul Casa de cultură era plină. Duminica spectacole, iar în cursul săptămânii repetiții. Au fost perioade când erau atât de multe formații artistice la repetiții, încât trebuia musai să te ai bine cu nea Ilie, ca să-ți descuie fie și o cabină de machiaj pentru o repetiție. Degeaba încercau unii să-l paseze și mergeau la director, răspunsul era, invariabil: ”Nu știu, nu sunt săli libere. Vorbește cu nea Ilie, poate îți găsește el ceva..”.

Iar dacă apucai să te duci la director, la nea Ilie nu mai aveai ce căuta: ”Ei, ți-o dat directoru’ salî? Ț’-am spus cî nu-ț’ dă? Ț’-am spus. Acu’ digiaba mă mai rogi, cî nu mai am. Am avut acu’ dou’ minuti, când te-i dus la director. Da’ întri timp am dat-o, nu mai am, asta-i”.

Casa de cultură a avut, de-a lungul anilor, formațiile sale artistice: orchestră de cameră, grup folcloric, cor și formație de teatru. Odată ajuns la Casa de cultură, nea Ilie a descoperit teatrul și s-a îndrăgostit iremediabil de el. Confecționa decoruri, ținea recuzita, stătea lipit în culise la fiecare repetiție, de ajunsese să știe piesele pe de rost. La spectacole, era mereu acolo, lângă funiile cortinei, gata să ajute. Era, într-un fel, sufletul trupei. Iar trupa a făcut multe turnee, de-a lungul anilor. Unele destul de lungi, de câte o săptămână, uneori de câte zece zile.

Se făceau aranjamentele pentru spectacole cu alte case de cultură, apoi directorul Casei de cultură se ducea la tovarășul Mureșan, vicepreședintele pe probleme de cultură al Consiliului Popular Municipal, ca să aprobe turneul și banii (cheltuielile cu transportul, cazarea, masa și diurna). Invariabil, tovarășul Mureșan nu aproba. Atunci intra în scenă nea Ilie: ”Taciți din gurî, mîni ni aprobă, a sî videți”, spunea, cu un aer misterios. Iar a doua zi tovarășul Mureșan îl chema pe director la dânsul la birou și aproba referatul, motivând că s-a mai gândit între timp… Misterul a fost elucidat, la un moment dat: tovarășul Mureșan locuia la casă, avea o gospodărie serioasă, iar nea Ilie ajunsese, cine știe cum, ”omul lui de casă”. Ca și la Casa de cultură, nea Ilie făcea de toate la tovarăș acasă: tăia lemne, mătura curtea, curăța pomii, bătea covoarele, tăia porcul și-l afuma, făcea rachiu… Probabil, în timpul acestor activități, nea Ilie văzuse și auzise multe și, când era cazul, practica un mic… lobby, cât să aprobe tovarășul turneul.

În turnee, el era baza: avea tot ce-i trebuia ca să instaleze decorurile, avea toată recuzita, avea și costumele. Își amintește Radu Vătavu, animatorul și seniorul trupei de teatru, că jucau într-o deplasare la Câmpulung Moldovenesc o piesă în care el avea, la un moment dat, de scris ceva cu un creion. Mai erau câteva momente până să bată nea Ilie gongul și Radu nu avea creion. ”Ci tot faci, ci cauț?”, l-a întrebat nea Ilie. ”Ceva de scris”. ”Vez cî în geanta maro esti o cutii di tablî neagrî. Găsăști acolo un creion”. Cam așa era nea Ilie. El trăgea cortina, ceea ce îl umplea de mândrie față de importanța lui. Dar cel mai mult îi plăcea să bată gongul.

Îl vedeai în scenă, cu gongul într-o mână și cu ciocanul de cauciuc în cealaltă, plimbându-se plin de însemnătate: ”Sunteți gata? Că bat primu’!”. Era marțial, părea că devine mai înalt, mai masiv. Era ca un general care supraveghea trupele pe câmpul de bătaie. Gongul îl transforma, îi dădea un aer grandios…

Odată, unul din actori i-a ascuns gongul. A turbat nea Ilie, umbla prin scenă năuc, repetând într-una ”Băi, daț’ gongu’! Daț’ gongu’, cî nu știu ci vă fac! Cini? Cini o luat gongu’ de-aici?” A aflat, după vreo săptămână de cercetări, cine i-o făcuse. Nu a mai vorbit niciodată cu acel actor, nu l-a iertat niciodată. A murit și tot nu l-a iertat.

Fiindcă nu aveai cum să intri în Casa de cultură și să nu dai de el, nea Ilie era cunoscut de toți marii artiști care au călcat pe scena romașcană. De la Marina Scupra și Cleopatra Melidoneanu la Mirabela Dauer și Marian Nistor, de la Cristi Minculescu și Dan Bitman la baletul de la ”Boema”, de la soliștii Operei Naționale din Iași la balerinele de la ”Fantazio”, de la Rodica Popescu Bitănescu și Stela Popescu la Ștefan Bănică sr. și Radu Beligan, toți îl cunoșteau pe nea Ilie.

Teatrul Național în turneu la Roman. Regretatul Radu Beligan, îndreptându-se spre cabină, dă cu ochii de nea Ilie. ”Ce mai faci, nea Ilie?” ”Dă, pi lângâ casâ”. ”Cum, pe lângă casă, eu văd că ești la serviciu”. ”Pâi da, pi lângâ Casa. Di culturâ…Da dumnevoastrâ nu îmbătrâniț’ niciodatâ?” ”Dar sunt bătrân, nea Ilie”. ”Nu, pi buni acu’, ci leat sunteț’?”

Teatrul ”Bulandra” în turneu la Roman. În distribuție, Ștefan Bănică. La un moment dat, Ilie își amintește că n-a stins un bec, așa că pleacă din scenă și încuie ușa, să nu intre cineva să deranjeze spectacolul… Între timp, vine pauza și actorii vor să meargă la toaletă. Bat cu disperare în ușa încuiată și apare, în sfârșit, nea Ilie: ”Ci-i dom’ne, ci băteț’ așa?” Odată descuiată ușa, primul care iese e Bănică, vânăt de nervi: ”Care e imbecilul care a încuiat ușa?” La care nea Ilie: ”Eu, dom’ne, eu am încuiet-o, îi bini? Eu îs imbecilu’!”. Bănică s-a calmat ca prin farmec: ”Bă, nea Ilie, vino să te pup, că dulce mai ești”. Iar Ilie, întrecându-se pe sine: ”Fugi, bre, de-ici! Ci crez câ-s pi invers?”

Teatrul de operetă la Roman. Între soliști, regretata Marina Scupra. Îi spune cineva lui nea Ilie că Marina transpiră mult și că, în pauze, se dezbracă în cabină și se spală. Nea Ilie o pândește pe cântăreață, o lasă să intre în cabină și, după câteva momente, intră și el. Marina era la bustul gol și se spăla deasupra chiuvetei. E surprinsă și se ridică: ”Dar ce faci, nea Ilie?” El, neputându-și desprinde privirile de sânii cântăreței: ”Ăăă… am venit să… să colesc goșul di gunoi”. Câteva zile și-a tot amintit întâmplarea nea Ilie și, după ce o repovestea, insistând pe cum a încurcat sunetele, tot zicea ”Băi, ci fimei! Ci fimei!”…

Un om simplu, plin de suflet. Suflet pe care și l-a pus în slujba culturii din instinct, probabil, fiindcă neavând o pregătire școlară normală, devoțiunea lui a venit de la sine. El nici măcar nu a conștientizat asta, a crezut că merge doar la serviciu. De fapt, a făcut mult mai mult. S-a devotat Casei de cultură și trupei de teatru fără nicio rezervă, cu tot elanul, cu toate stângăciile, cu toată puterea lui de muncă. Și, în ciuda simplității sale, nea Ilie a iubit fiecare piesă de teatru și fiecare actor amator care a jucat măcar o dată într-o piesă. Mai puțin pe ce care i-a ascuns gongul.

Nea Ilie a murit fără să deranjeze pe nimeni: fără suferință, fără spitalizări. Nu a implicat pe nimeni în moartea lui. Era acasă. S-a așezat într-un fotoliu și a murit.

Dan AILINCĂI

Parteneri

Mesagerul Bacău Tragedie în județul Bacău: Un stâlp a căzut peste doi oameni, la Bârsănești ZCH Controale în domeniul silvic, în Neamț. Amenzi de peste 42 000 de lei și zeci de metri cubi de lemn confiscați NewsEdge Liga Campionilor a apărut după o polemică între doi ziariști. Se cunosc toate cele 36 de echipe, iar 4 dintre ele sunt debutante BusinessEdge Inteligența artificială atrage marile companii de minare a Bitcoin. Un contract cu Anthropic valorează 9 miliarde de dolari