Vechiul sediu al Primăriei Tazlău, situat exact în dreptul monumentului eroilor din mijlocul şoselei, adăposteşte, în trei birouri, frânturi din istoria satului: documente şi fotografii expuse privirilor oricui are timp să zăbovească asupra lor. O istorie care nu se raportează doar la mănăstirea ridicată de Ştefan cel Mare şi la Casa I.I. Mironescu, simbolurile de bază ale localităţii, ci şi la fabrici, case, întâmplări şi oameni care astăzi nu mai sunt. Cel care adună, de ani de zile, documente, fotografii şi registre vechi este Vasile Manolachi, şeful Serviciului Voluntar pentru Situaţii de Urgenţă. Soţia sa, Daniela, care este învăţătoare, îi împărtăşeşte pasiunea pentru descoperirea trecutului.
Vasile Manolachi a început prin a căuta fotografii vechi cu pompierii civili de la fabrica de cherestea. Aşa a prins gustul cercetării documentelor şi a citit tot ce i-a căzut în mână, de la simple caiete, la registre şi procese verbale, monografii – evident -, şi mărturii despre viaţa Tazlăului de acum mai bine de 100 de ani. A ajuns, astăzi, să aibă o colecție de peste 8.000 de fotografii. Şi-ar dori să le strângă într-un album al satului, care să le vorbească tuturor despre istoria şi obiceiurilor locului, pe vremea când exista grijă faţă de valori, respect și bun simț.
* Cooperativa Păstrarea, luxul, evreii şi italienii
Prima bancă din Tazlău s-a înfiinţat pe 6 decembrie 1903, având consiliu de administraţie, ”comisiunea censorilor” şi un statut care stabilea că nu se poate dizolva dacă cel puţin 10 membri ”stăruesc la continuarea ei”. Dar în statut a fost prevăzută şi posibilitatea dizolvării, în baza unei propuneri ”adresată prin scrisoare tuturor societarilor cel puţin cu o lună înainte de întrunirea adunării generale”. Membrii Societăţei cooperative de credit şi economie sătească cu numele de ”Păstrarea” au fost preotul Gh. Stupkanu, Ion Mironescu, Neculai Pârle, Aglaia Mitrea născută Stupkan, Victor Costea, preotul Grigore Costea şi Vasile Păunaş, iar capitalul subscris a fost de 10.450 de lei.
Banca a apărut ca un răspuns firesc, în condiţiile în care, înainte de 1900, era nevoie de credit, însă distanţa şi formalităţile erau piedici serioase. Cămătăria nu avea succes, în schimb se practica obiceiul de a păstra economiile în mâini de încredere. Iar atmosfera timpurilor de atunci este descrisă fidel de învăţătorul Constantin Fedeleş, unul dintre cumnaţii lui I.I. Mironescu, în Monografia Băncii Păstrarea şi a Societăţii Cooperative de păduri ”Toporul”:
”La 50 de lei împrumutaţi săteanul n-alegea pentru nevoea ce-o avea nici 20-25 de lei, căci văzându-se în capitala judeţului cu 45-50 de lei, mai strica din ei, mai lua o polcuţă nevestei şi acasă ajungea dator cu 50 de lei şi numai cu 20-25 de lei în pungă. Cu toate acestea au fost timpuri când creditul avea în comună 24.000 de lei. Pentru sătean însă era mai uşor să se îndrepte la unul din sat mai cuprins şi să-i plătească ceva mai mult numai să nu-l mai ştie tot satul că-i dator şi să mai umble pe drumuri. Cămătari propriu zişi n-a prea numărat comuna, ca probă că n-a răsărit nici un cârciumar cu zeci de mii de lei, cum sunt în unele comuni cunoscute nouă. (…) Un obiceiu vechiu şi ca un semn de mare încredere în preotul satului, era ca sătenii fruntaşi când aveau câte o sumă mai mare de păstrat 100-300 de lei să o încredinţeze preotului. Iar unele bătrâne îşi încredinţau comândul în mâna lui ca după moarte, dânsul să-l dea moştenitorilor”.
Conform mărturiilor vremii, până în 1899, Tazlăul a fost liniştit şi în rosturile lui, dar, odată cu arendare pădurii, s-a schimbat felul de viaţă. Au venit evreii, care au făcut fabrică de cherestea şi au adus în sat cam 40-50 de familii. Apoi au adus italieni pentru a face drumurile forestiere, cam 100 la număr, care au antrenat pe lângă ei 200-300 de săteni, plătiţi cu 2-4 lei ora. Şi, primind preţ folositor pe ziua de lucru, sătenii au început să se ”desfacă” de vite, pentru că nu mai erau în ”potrivire” cu orele de muncă de la fabrică. Şi-apoi se cereau doar caii, care să care buştenii până la gara din Roznov, şi boii, pentru munca în pădure.
La rândul lor, femeile au început să lase furca, fusul, cânepa şi ţesutul şi mai toate ocupaţiile tradiţionale.
Ca o consecinţă naturală, după cum spune acelaşi Constantin Fedeleş, a apărut luxul: ”Lux în îmbrăcăminte, lux în alimentaţie, lux în băutură, lux în petrecere, lux în orice manifestare de viaţă. Aşa femeile în primul loc au înlocuit catrinţele cu fuste, cusuturile de mână cu materie brodată dela fabrică, au încălţat ghete la modă, şi-au schimbat pieptănăturile. Bărbaţii, deşi mai conservatori, totuși cât din necesitate, cât dintr-un sentiment de modernizare, şi-au modificat îmbrăcămintea după cerinţele nouilor ocupaţii. Aşa unii dintre ei au schimbat opincile pe bocăncii italieneşti, cu ţinte în talpă, proprii pentru păşit pe butuci şi pe locuri accidentate, au înlocuit sumanele grele cu pelerini italieneşti, pălăriile cu margini largi – obişnuite moldovenilor- prin pălării cu marginile înguste verzi, ca ale Bavarezilor”.
* Cooperativa ”Toporul” şi povestea mocăniţei exportate
La umbra băncii ”Păstrarea” a luat fiinţă, în 1909, fabrica de cherestea cu denumirea de societate cooperativă de păduri ”Toporul”, în actul constitutiv fiind menţionaţi 48 de membri. Iniţial, a fost exploatat doar un parchet de 7 hectare de pădure, din care s-au scos 150 mc lemn. Cel bun a fost folosit pentru draniţă, iar restul a fost vândut ca buştean, cu 9-11 lei mc.
”În toamna anului 1900, înainte de închiderea socotelilor la primul parchet, societatea a căpătat prin bună învoeală 8 jum. hectare pădure brad tăiere rasă, plătind o arendă anuală de lei 9366,35. Acest parchet a fost dat de stat, prin stăruinţa d-lui T. Dornescu pe atunci senator, primăriei comunei Tazlău, pentru ca ea să-şi plătească din venitul parchetului anuitatea de 3.400 lei ce-o datora Casei Şcoalelor, pentru un împrumut de lei 24.500, ce-l făcuse spre a clădi şcoala din Tazlău”, se arată în aceeaşi monografie.
Prelucrarea lemnului a fost ocupaţia de bază a oamenilor locului. Cu timpul, s-a făcut o cale ferată forestieră. Exista o ”maşină”, care tracta vagoanele la pădure, pentru a fi umplute cu buşteni. Se întâmplau şi accidente. Vasile Manolachi păstrează două procese verbale, datate 7.06.1906 şi 30.06.1906, prin care se aduc la cunoştinţa prefectului două astfel de accidente, soldate cu muncitori morţi sau răniţi grav. Spicuim din primul proces verbal: ”Astă zi pe la orele 6 pe când maşina fabricii de cherestea Taslău se ducea în pădure cu vagoanele pentru a încărca buşteni la locul numit gura Verdiului, discuplându-se un vagon pe care era puse nişte scânduri şi deasupra mai mulţi lucrători toţi au căzut jos câlcându-i vagoanele din urmă”.
Odată cu dezvoltarea industriei lemnului, s-a construit o reţea feroviară forestieră în jurul orașului Roznov până la Tazlău, pentru transportul lemnului tăiat în munți. Deschiderea oficială a avut loc abia în 1952, sub conducerea comunistă. Ultimele locomotive cu aburi, folosite în munţi, au fost fabricate în anii 1986-1986, când nu mai existau niciunde în Europa. N-au funcţionat decât până în1995, când traseele au fost întrerupte şi, ulterior, dezafectate. Mocăniţa de la Tazlău, fabricată în 1986, la Reghin, a ajuns la Stainz, în Austria, unde şi astăzi plimbă turişti prin munţi.
Probabil că puţini dintre ei ştiu de unde provine şi ce poveste a avut înainte de a fi exportată.
* Şcoala, absolvenţii de la coarnele plugului şi ”Liga culturală” condusă de un sătean
Prima şcoală din satul Tazlău a fost clădită în 1859, din bârne, şi a funcţionat până în 1907, când i-a căzut un perete. Până în 1911, când s-a inaugurat primul local de şcoală din cărămidă, cu 3 săli de clasă şi locuinţă pentru învăţător, şcoala a funcţionat, cu chirie, în diverse case. Primul învăţător a fost preotul Stupcanu, care a condus şcoala vreme de 31 de ani şi 4 luni. După pensionare, a fost urmat la catedră de Ioan Mironescu, tatăl lui I.I. Mironescu. Şi, apropo de şcolile care se desfiinţează astăzi din pricina nivelului redus de performanţă, la Tazlău, în primii 10 ani, n-au fost decât 11 absolvenţi, majoritatea copiilor venind târziu să înveţe carte şi retrăgându-se după clasa a III-a. În 1911, însă, din totalul de 172 înscrişi, 133 au urmat cursurile regulat, iar 95 au absolvit. Pe lângă școală, a fost înfiinţată o bibliotecă, în 1898, de către învăţătorul I. Mironescu.
În monografia scrisă de Constantin Fedeleş, unul dintre cei trei cumnați, toți învățători, ai scriitorului I.I. Mironescu, sunt menţionate rezultatele învăţământului în anul 1911: ”Din totalul de 254 absolvenţi 8 au făcut studii universitare; 16 băieţi şi 6 fete au făcut şcoala secundară. Dintre ei, unul a eşit doctor în medicină, 2 profesori secundari, 2 ingineri, 5 preoţi, 3 învăţători, o institutoare, iar restul de 226 absolvenţi ca şi acei ce nu şi-au terminat cursurile şcoalei au rămas la coarnele plugului”.
Se cuvine precizarea că domnul Constantin Fedeleş a fost unul din cei 13 învăţători din judeţul Neamț care și-au pierdut viaţa în Primul Război Mondial. Pentru sacrificiul suprem, numele lui apare în anuarul Colegiului Național ”Vasile Lupu” din Iași, pe una din feţele Monumentului Eroilor din Buhuși, Bacău, pe una din fețele Monumentului Eroilor din Frumoasa, Balcani, Bacău şi a doua cruce din Cimitirul Eroilor din Tazlău.
Se cuvine, de asemenea, încă o precizare şi anume că secţia ”Liga Culturală” care funcţiona în satul Balcani – care, la vremea aceea, ţinea de Tazlău – îl avea ca membru pe Constantin Fedeleş, dar ca preşedinte pe un simplu sătean. Şi parcă se simte şi acum regretul din rândurile scrise de învăţător: ”Sătenii, în loc să-şi piardă vremea la cârciumă Duminica şi Serbătoarea se adună la o răspântie şi fac o cioatcă, unde unul citeşte ceva şi ceilalţi ascultă. Ori unul povesteşte o întâmplare şi toţi ascultă. De câţiva ani banca a începu a plăti câte 10-15 abonamente la «Neamul Românesc pentru popor» şi la «Albina». Unele din aceste foi s-au cuvenit şi Balcanilor. Din citirea lor şi fără a fi îndemnaţi de preoţi ori de învăţători, fac Balcanarii în număr de 20 secţia «ligii culturale». E o secţie mică în felul ei şi o socotesc cea mai trainică, fiindcă e isvorâtă din convingerea săteanului prin el însuşi. Noi învăţătorii, am primit în urmă cu bucurie să fim ca membri ai «ligii» având preşedinte un sătean. Păcat că avem puţine scrieri pe înţelesul săteanului şi câte sunt n-ajung la dânsul fiind scumpe. Desigur vremea va îndrepta şi acest rău”.
* Stațiunea balneară Tazlău şi ”evidenta activare în repararea șoselelor”
I.I. Mironescu, personalitatea marcantă a Tazlăului, a învăţat de acasă că trebuie să se implice în treburile satului. Aşa cum tatălui lui nu s-a rezumat la statutul de învăţător, ci a pus umărul la înfiinţarea băncii şi a fabricii de cherestea, ca să nu mai vorbim de activitatea lui didactică şi de punerea temeliilor bibliotecilor, nici fiul nu a rămas deoparte de ideea de dezvoltare a zonei. Atitudinea lui, decenţa şi capacitatea de a nu pierde din vedere detaliile care pot conta se văd în cuprinsul unei adrese expediate Ministerului Sănătăţii Bucureşti: ”Comisia, ascultând povața d-lui profesor dr. Mironescu îndrumătorul nostru în această materie, în unanimitate a decis ca pe sesonul anului 1934, să nu se facă nici o înștiințare, nici o invitație, nici o propagandă oficială, care ar atrage în vreun fel publicul, întrucât și înainte de toate, trebuiesc selecționate, amenajate și pregătite locuințele sătenilor în așa fel încât să corespundă cât mai mult cerințelor și prescripțiunilor igienice, pentru ca nu cumva, printr-o grabă nejustificată, prin lipsa confortului strict necesar și printr-o condamnabilă neglijență , să se compromită din capul locului o instituție care de abia începe a lua ființă, interesul localității fiind de a impune tocmai printr-o organizare evolutiva a satului, prin educarea sătenilor și îndrumarea lor către o viață cât mai confortabilă și cât mai igienică. Suntem, prin urmare, în perioada de organizare – stăruim să cointeresăm pe locuitorii cu case mai arătoase, prevăzute cu ferestre mobile, cu dușumele, cu intrări separate, cu grădini de flori și cu împrejurimi împodobite și curate, stimulăm în măsura posibilităților materiale pe toți acei care năzuiesc și au încredere în opera economică pe care vrem s-o înfăptuim, ca să-și pregătească și să-și preschimbe încăperile, îndemnăm și determinăm gospodăria comunală și județeană către o evidentă activare în repararea șoselelor, podurilor și a legăturilor prin gara Roznov cu cele două centre urbane din apropiere – Bacău și Piatra N., lucrări care nu s-ar fi putut efectua dacă onor comisia superioară balneo-climaterică nu ar fi decretat în prealabil Tazlăul ca stațiune balneară”.
* Crâmpeie de preocupări: automobile lovite cu pietre şi ”licitaţiuni” pe care se băteau străinii
Din colecţia de documente a şefului SVSU Vasile Manolachi reiese, simplu, dar şocant pentru România Centenarului, frământată de cu totul alte probleme, grija pentru om. Poate că este cea mai importantă valoare a vremurilor de demult, care astăzi a picat la nivel de ”derizoriu”, într-o lume care nu ştie exact unde aleargă şi spre ce se îndreaptă. O circulară, datată 27 februarie 1906, adresată de ministrul de interne primarilor rurali, prin intermediul prefectului, spune: ”În ultimul timp, sportul automobilului a luat la noi un mare avânt după cum ştiţi. Acest vechicul de transport a început a fi întrebuinţat şi în afară de oraşe în excursiuni şi chiar lungi călătorii pe drumurile mari ale ţărei. Mulţi dintre automobilişti s-au plâns Ministerului că pe alocurea sătenii şi mai ales copii lor cari păzesc vitele pe câmp aruncă cu pietre asupra automobiliilor sau pun obstacole înaintea acestora. Asemenea rele deprinderi care pot periclita viaţa călătorilor, trebuind a fi împedecate, am onoare a vă ruga D-le Prefect, să binevoiţi a lua măsuri ca prin publicaţiuni cât se poate de întinse pe care le veţi face în toate satele din acel judeţ şi prin mijlocirea autorităţilor comunale, să se explice sătenilor la ce nenorociri poate da naştere aseminea fapte, precum şi la ce grea pedeapsă poate fi supus acela care ar cauza o nenorocire în acest fel. Să va mai atrage atenţiunea sătenilor că pentru faptele rele ale copiilor lor nevârstnici răspund părinţii sau tutorii”.
Iar o altă circulară, tot a ministrului de interne, adresată primarilor de Piatra şi Tg. Neamţu, inginerilor şefi ai judeţului, administratorilor de plăşi şi primarilor comunelor rurale, relevantă pentru ideea de evoluţie, menţionează: ”Am onoarea de a vă face cunoscut că se primesc zilnic la Casa Centrală a Meseriilor, reclamaţiuni din partea meseriaşilor români cari se plâng că la diversele lucrări ale statului ei sunt lăsaţi la o parte, preferindu-se streini şi călcându-se astfel dispoziţiunele art. 103 din legea meseriilor. În adevăr, aliniatul I din acest articol dispune următoarele: în toate înterprinderilor sau furuiturile Statului, judeţelor, comunilor şi ale celorlalte autorităţi civile şi militare, cari nu trec peste 30.000 lei, meseriaşii români vor fi preferaţi chiar dacă ofertele lor ar fi mai scumpe cu 5 la sută decât ale celorlalţi concurenţi. În ce priveşte braţele muncitoare, aliniatul 5 din sus citatul articol dispune astfel. În caetele de sarcini de lucrări publice sau de furnituri ale statului, judeţelor, comunilor şi celorlalte autorităţi civile şi militare, se va prevedea clauza «antreprenorii nu vor putea întrebuinţa meseriaşi streini decât în proporţiunea fixată de autoritatea respectivă după natura lucrărilor şi regiunea unde ele se va executa».
Aducându-vă la cunoştinţă aceste dispoziţiuni, vă rog Domnule Primar să ţineţi seamă în mod strict de ele la întocmirea proiectelor pentru eventualele lucrări viitoare şi la ţinerea licitaţiunilor sau acordarea de lucrări fără licitaţie”.
Cristina MIRCEA