Expoziție documentară deschisă la Centru Cultural „Iacob Putneanul”, Mănăstirea Putna, 15 iunie 2021
Suntem în anul 1871. Istoria Europei este într-o iminentă schimbare. Revoluțiile de la 1848, din întreaga Europă, au schimbat mentalități, destine naționale. Ca efect, provinciile românești mai norocoase au reușit să înfăptuiască „unirea cea mică” la anul 1859. Din anul 1866, la 10 mai, regele Carol I preia destinele României unite, mai întâi în calitate de voievod apoi, din 1881, va fi ”uns” rege. Provinciile românești duc în spate două imperii: imperiul otoman și imperiul habsburgic. Unul are deja câteva secole de istorie în spațiul românesc, altul a înlocuit „jugul de lemn otoman cu jugul de fier austriac”, cum se spunea în popor, încă din anul 1775. În Europa un aer de schimbare, de intrare în modernitate, a cuprins societățile evoluate. Pe acest fond, tinerimea română studiază în străinătate, la marile universități. În provinciile românești se înfiripă învățământul superior, la Iași, la București, la Cluj, la Oradea. În Europa se încheie războiul franco-prusac, 1870-1871, al cărui deznodământ a dus la unirea tuturor provinciilor germane și sfârșitul domniei lui Napoleon al III-lea, în Franța. Pe acest fond de evenimente majore pentru istoria și diplomația europeană, la Putna, la marginea Imperiului austro-ungar, sunt puse la cale, de „junimea română”, o serbare și un congres al studențimii române.
Nu întâmplător este ales ca loc de desfășurare Putna, inițiatorii și organizatorii considerând că „va fi serbarea în chestiune mai demnă și mai festivă făcându-se la mormântul lui Ștefan cel Mare, în Ziua Sântei Marii”. În același timp este evidențiată poziția Bucovinei în structura geografică și istorică a provinciilor românești: ea este „sentinela românismului contra colosului nordic și a părților lui etnografice”, este, de asemenea, strategic „încheietura care leagă România, Moldova și Basarabia cu Maramureșul și Transilvania”. Toate acestea se specifică în „Apelul tinerimii române”, elaborat, într-o primă formă, în ziua de 25 decembrie 1869, (de Crăciun), de către un grup de inițiativă, la Viena. Ce importanță pot avea pentru o națiune tânără aceste două secvențe ale unui eveniment, aparent fără pretenții istorice majore, într-un asemenea context extrem de activ, de important pentru devenirea Europei?
Descifrând istoria ulterioară a românilor și a României, privind cu detașarea și luciditatea unui veac și jumătate de la acele evenimente, putem avea astăzi dimensiunea visului, a speranței, a disperării chiar a ceea ce au însemnat cele două momente ale acelei acțiuni colective. Serbarea de la Putna și Congresul studențimii române, care i-a urmat, au fost consecința unui complex de factori, dar și a unei dorințe de secole, amânată, dar niciodată uitată, și care a căpătat forma unei serbări/sărbători.
În memoria acelor vremuri și a acelor evenimente a fost deschisă o impresionantă expoziție, la Mănăstirea Putna, la 15 iunie 2021, la „Centrul Cultural Iacob Putneanul”, care marchează începutul unei importante serii de acțiuni comemorative și de celebrare a unor momente și a unor personalități providențiale pentru rezistența și persistența noastră în istorie.
Piesa centrală a expoziției o reprezintă, fără îndoială, „urna antică de argint”, depusă ca „un semn de pietate și de amintire” pe mormântul voievodului Ștefan cel Mare la manifestarea din august 1871. Inscripția este edificatoare: „Eroului, învingătorului, apărătorului existenței române, scutului creștinătății, lui Ștefan cel Mare, junimea română academică, anul MDCCCLXX”. În această urnă au fost depuși bulgări de pământ din toate provinciile românești, într-o unire simbolică. Urna este așezată pe un piedestal de marmură, ambele fiind protejate de un baldachin din lemn de brad, furniruit cu lemn de nuc, confecționat în anul 1874 de către meșterul Benedict Hoheneker din Rădăuți. Ne putem imagina emulația de tip romantic stârnită în timp în jurul acestui obiect care s-a încărcat cu semnificație odată cu trecerea timpului. În expoziție sunt expuse două epitafuri, depuse la mormântul domnitorului la 15 august 1871. Unul este o donație de la „Elena Istrati și Doamnele din Bucovina”, cu o inscripție edificatoare: „Memoriei lui Ștefan cel Mare, omagiu de venerațiune și recunoștință adus de doamnele române din Bucovina, MDCCCLXX”, iar celălalt este donat de „Maria Rosetti și Doamnele române”, este realizat din catifea și fir de mătase aurit, sunt cusute denumirile locurilor unde Ștefan cel Mare a repurtat victorii asupra ungurilor, turcilor și polonilor (Baia – 1467, Rahova – 1475, Valea Albă – 1576, Pădurea Cosminei – 1496). În cele patru colțuri sunt stemele provinciilor românești, iar inscripția exprimă un deziderat al epocii ștefaniene: „Mai bine să murim cu spada în mână, întru apărarea religiunii și a patriei noastre, decât să lăsăm și una și alta în prada inamicului”.
În expoziție avem, de asemenea, între altele, un portret al lui Ștefan cel Mare, cu autor necunoscut, realizat la anul 1771, înainte de ruperea Bucovinei din „trupul” Moldovei, păstrat la Putna. O suită de portrete adună personalitățile care s-au implicat în evenimente: Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Nicolae Teclu, Ciprian Porumbescu, Iraclie Porumbescu, G. Dem. Teodorescu, Dimitrie Gusti, A.D. Xenopol, la care s-au alăturat alte personalități precum Vasile Alecsandri, Vasile Pogor, Mihail Kogălniceanu, Radu George Melidon. Imaginile, prin efectul timpului și prin consecințele generate de faptele lor, au căpătat, fără îndoială, profilul icoanelor, în felul acesta o expoziție cu un asemenea subiect devine un adevărat altar. Un rol extrem de important l-a avut presa vremii, publicațiile „Românul”, „Telegraful român”, „Curierul de Iași”, „Timpul”, „Albina” de la Budapesta, „Convorbiri literare”, „Reformatorul”, „Trompeta Carpaților”, etc., din care se regăsesc în expoziție o mulțime de „probe” referitoare la evenimentele comemorate. Pieselor de epocă li s-au adăugat câteva lucrări de artă semnate de artiști plastici contemporani, adecvate evenimentului: Constantin Flondor, Horia Paștina și Dacian Andoni.
Însemnătatea Serbării de la Putna este încă insuficient evaluată, cunoscută. Apelul tinerimii române, redactat în ziua simbolică de 25 decembrie 1869, la Viena și transmis studențimii române din toate centrele universitare ale Europei, conține toate dezideratele și toate direcțiile de urmat pentru unirea de mai târziu, înfăptuită la 1 Decembrie 1918. Dacă punem față în față dezideratele politice de mai târziu cu dezideratele exprimate în fața și de mulțimea adunată la Serbarea de la Putna sau care a rezonat cu aceasta, putem spune că unirea de la 1 Decembrie 1918 a avut un puternic și autentic vot popular exprimat cu o jumătate de veac mai devreme. Firesc, ne întrebăm acum, în fața istoriei pe care o „emană” documentele și exponatele din această expoziție, dacă ar trebui ca tinerimea academică de astăzi să formuleze un nou apel către toți tinerii români risipiți în lume, cum ar suna acest apel? Prima întrebare ar fi: care Românie, cea din afară sau cea din interior? Avem peste 10 milioane de români în afara granițelor fizice, care sunt „o Românie în căutarea unei identități”.
În anul 1871 românii formulau un ideal, care ținea de unitatea tuturor provinciilor românești. Din perspectiva timpului și a inițiatorilor Serbării de la Putna, „continuitatea unui ideal” nu este o aspirație, este o datorie. Dacă ne-o asumăm sau nu este alegerea noastră, conștientă sau indusă, oricum numai popoarele libere au puterea să aleagă. Mai mult, popoarele sunt importante în istorie în modul în care se raportează la libertate, în modul în care își gestionează libertatea.
De remarcat efortul văzut sau nevăzut al monahilor de la Mănăstirea Putna pentru realizarea acestei expoziții, între care îi numim de astă dată pe Iustinian Costin, Timotei Tiron, Teoctist Munteanu, Dosoftei Dijmărescu, Anania Vatamanu, Alexie Cojocaru, Gherasim Soca, Iachint Sabău, Mardarie Marinciu, ș.a. De remarcat, de asemenea, munca restauratorilor de la Muzeul Național al Bucovinei care au făcut adevărate minuni lucrând pe obiectele textile vechi de un secol și jumătate, aducându-le la prospețimea inițială, dar și în lemn sau metal: Eugenia Sidoriuc, Carmen Ungureanu, Luminița Sănduleac, Loredana Axinte, Constantin Aparaschivei și Ilie Cojocariu.
Dar și atunci, la 1871, ca și acum, a mai existat ceva: Putna s-a identificat, în istorie, cu stareții săi. Fără starețul Arcadie Ciupercovici, omul din umbră și cel care a făcut posibile toate acțiunile, îmblânzind toate asperitățile văzute sau nu, manifestările de la 1871 nu ar fi avut caracterul național pe care îl percepem azi. Iar astăzi, trebuie să recunoaștem, fără perseverența și fără viziunea părintelui stareț Melchisedec Velnic, manifestarea din acest an ar fi fost doar un amănunt statistic. Acest dialog peste timp, între doi stareți care s-au situat la înălțimea vremurilor și a istoriei lor, reconfirmă Putnei caracterul de „Ierusalim românesc”, locul în care învierea și reînvierea s-a dovedit că sunt posibile.
Adrian ALUI GHEORGHE
Putna, 15 iunie, 2021
*Material apărut în paginile ziarului Mesagerul de Neamț, nr. 497, săptămâna 8 – 14 iulie.
