Pentru români, prima conflagrație mondială a fost „războiul de întregire națională“. După puteri, au contribuit cu toții la împlinirea acestui vis secular: „România Mare”. Fiecare regiune și-a trimis bărbații sub arme, iar unele dintre ele au devenit teatru de război. Zonă montană, cuprinzând două mari trecători, dar și alte pasuri mai mici, regiunea noastră a cunoscut luptele, frontul, bejenia și ocupația. Ținutul Neamțului a oferit țării pe tinerii ei în război, dar a fost și teatru de lupte și manevre și a primit în perioadă de restriște familia regală.
România adoptase o politică de neutralitate în 1914, dar era doar o soluție de compromis și armata română își trimisese specialiștii în zonele de graniță cu Imperiul Austro-Ungar. Ofițerii Serviciului Geografic al Armatei alcătuiau primele hărți militare ale regiunii, pregătind eventuale treceri peste hotare. În 1913, la Piatra-Neamț a luat ființă, pe lângă regimentul 15 Infanterie, și Regimentul 55 Infanterie. În anul 1915, Armata de Nord era concentrată la frontiera vestică, ocupa zona între râul Oituz și Broșteni de pe Valea Bistriței. Încă de la începutul anului 1916, trupe de infanterie din regimentul 27 Bacău luaseră în stăpânire comuna Tarcău, cu căile de comunicație pe șoseaua națională și cu drumurile lăturalnice din sate. În luna iulie au început să treacă spre frontieră bateriile de artilerie, cu tunuri, cu chesoane, tractate de cai mari și frumoși. În noaptea de 13-14 august un batalion de infanterie din regimentul 27 Bacău, cu sediul la Bicaz, trecu „în liniște”, pe Tarcău în sus. Celelalte batalioane aveau sarcina să apere Valea Bicazului contra trupelor armatelor ungurești, austriece și germane. Artileria din Bicaz apăra zona împotriva avioanelor inamice. La 15 august 1916, bisericile Vechiului Regat au început să-și sune clopotele: începea războiul de întregire națională. Trupele române, cântând nemuritorul „Treceți batalioane române Carpații”, au pornit spre Transilvania prin trecători. Unități ale Armatei de Nord, conduse de generalul Prezan, au trecut prin pasurile Tulgheș, Pângărați, Bicaz, Dămuc spre Toplița şi zona secuiască. Spre seară sosește dinspre satul Brateș ambulanţa cu patru cai aducând câțiva soldați răniți, primii din aceste lupte, îndreptându-se spre spitalul din Piatra-Neamț.
Divizia 14 română condusă de generalul Paraschiv Vasilescu a trecut granița de-a lungul văilor Bicazului și Bistricioarei, ocupând Almașul, Tulgheșul, Bilborul și apoi Toplița și orașul Gheorgheni. Dar faptul că, în pofida promisiunilor făcute, armata rusă nu a inițiat contraofensiva în Bucovina, a pus în dificultate divizia română, dându-se lupte crunte în zona de „cumpănă a apelor”, pe înălțimi, în condițiile unui frig cumplit; astfel mulți dintre soldați au degerat. De mare importanță au fost luptele de la Pietrele Roșii, astăzi în comuna Grințieș, cu foarte mulți morți. După lupte intense pe platourile Călimani și Hășmaș, după trei ofensive reușite, generalul Constantin Prezan stăpânea înălțimile munților Gurghiu și Harghitei.
Dezastrul de la Turtucaia a făcut ca multe trupe să fie dislocate în Dobrogea, iar Armata de Nord, izolată și atacată de trupe austro-ungare și germane, a fost silită, deși victorioasă pe front, să se retragă.
Retragerea trupelor românești şi apropierea frontului de granița veche a determinat sosirea de familii ardelenești în Regat. Aceștia au rămas în localitate până la începutul campaniei a doua din anul 1918, când, în urma ofensivei armatei noastre, steagul românesc fluturând și la Budapesta, s-au întors şi acești refugiați la vetrele lor.
O luptă grea s-a dat pe apa Bistricioarei, la Tulgheş, în locul ce şi astăzi se numeşte Sângeroasa, unde, după încleștarea la baionetă, râul a dus la vale multe leșuri însângerate. Armatele române s-au retras şi odată cu ea şi populaţia civilă a pornit să se adăpostească, fie pe văi lăturalnice greu accesibile, fie în zona Grumăzeşti-Târgu-Neamţ. Mădeiul, Broșteniul și Borca trec vremelnic sub ocuparea Austro-Ungariei, linia frontului fiind pe apa pârâului Borca și Sabasa, la fel și munții Grințieș și Ceahlău sunt ocupaţi de austrieci. Populația satelor a fost evacuată în comunele din șesul Moldovei și în special a fost trimis acolo tineretul pentru a fi ferit de încorporări de către inamic.
„Ceahlăul n-a rămas la duşmani, Ceahlăul s-a întors acasă”
Coloanele de refugiaţi s-au îndreptat în căruţe spre Roman, găzduiţi în condiţii grele. Preotul Alexandru Romanescu din Grinţieş nota pe un Liturghier: „La 31 octombrie, noaptea, spre 1 noiembrie 1916, am părăsit satul şi ne-am dus la Grumăzeşti pentru că satele Grinţieş şi Poiana au fost teatru de război între noi şi nemţi. Pe 30 noiembrie au venit ruşii şi au stat aici până în primăvara lui 1918, când s-a făcut la ei revoluţia”.
În noiembrie 1916 şi-au făcut apariţia primele formaţiuni militare ruseşti, care au stat cantonate în zonă până la finele anului 1917, când, „îmbolnăviţi” fiind de revoluţie, au fost trimişi acasă de armata română. Armatele ruse ocupă satele din trecători, de la Tarcău, la Borca şi Grinţieş, generalul Filimonov instalându-și comandamentul în satul Neagra, comuna Bicaz. Prezența lor a însemnat rechiziţii, furturi, siluiri, distrugeri și violenţă și amintiri urâte de neșters.
Soldatul român a arătat înalte virtuţi militare şi patriotice în luptele pentru trecători şi planul de desfiinţare a statului naţional român a fost dejucat de cei care cu baioneta şi cu pieptul au arătat că „Pe aici nu se trece!”. Dar ieşirea Rusiei din război a lăsat România singură pe frontul de răsărit şi balcanic şi a fost silită să accepte un armistiţiu necondiţionat cu cedări teritoriale în sud şi pe linia Carpaţilor, iar înaintarea armatelor Puterilor Centrale dinspre Ucraina şi Basarabia arăta primejdia în care se afla România singură şi izolată.
În vara anului 1918, guvernul i-a propus Regelui Ferdinand I să se retragă cu întreaga familie la Bicaz. Preotul Constantin Matasă scria: „Această comună prezintă o însemnătate deosebită, fiind legată de istoria marelui răsboiu prin faptul că după pacea de la Buftea, familia Regală şi-a luat reşedinţa aici, stând de la 6 Iulie până la 25 octombrie 1918“. Pe 24 august/11 august (stil vechi), Regele Ferdinand împlinea vârsta de 53 de ani, iar întreg guvernul s-a prezentat la Bicaz pentru a-l felicita de ziua sa de naștere. Răspunzând cuvântului de omagiu şi îmbărbătare ținut de primul ministru de atunci, Alexandru Marghiloman, Regele Ferdinand a ţinut un discurs optimist: „N-au fost zile de restrişte trăite de mine de la urcarea mea pe tron, ci zile de oţelire şi îmbărbătare, Pronia Cerească voind să pună la încercare pe om şi rege la datoria lui. Aurora la orizont pare că renaşte şi în curând ostaşul român va fi chemat să-şi spună ultimul cuvânt. Dreptatea Celui Prea Înalt nu va îngădui să se facă nedreptate ţării mele şi cu această încredere beau paharul meu pentru ţara mea”. Discursul regelui a copleşit auditoriul: „Toţi cei prezenţi erau profund emoţionaţi, clipa în adevăr era sfântă şi sguduitoare pentru o inimă românească. Regina îl sărută, iar Regele îşi îmbrăţişează copiii, care erau cu ochii în lacrămi”. Viziunea optimistă a regelui pentru soarta ostaşilor români s-a împlinit la scurt timp după discursul ţinut la reşedinţa din Bicaz a Domeniului Coroanei: „Nu trecu decât un ceas după aceste cuvinte şi soseşte la Bicaz ştirea, prin telegraf, despre marea isbândă a aliaţilor pe frontul apusean, isbândă care în curând a dus la retragerea inamicului din ţară, după ce şi soldatul român îşi făcuse la Mărăşti şi Mărăşeşti dovada deplină a vitejiei şi a dragostei sale de ţară“.
Octavian Goga rostea cu profetice cuvinte:
„De peste graniţa cea nouă,
Ca o sălbatică urgie,
Strigând spre ţarina Moldovei,
Un munte s-a pornit să vie…
Şi va să-nsemne cronicarul
Atunci o zi vijelioasă,
Ceahlăul n-a rămas la duşmani,
Ceahlăul s-a întors acasă”.
La 1 septembrie 1918, regele pleca la Iaşi şi România reintra în război. La 1 decembrie 1918, între cei 1.228 de delegaţi din comunele Transilvaniei s-au aflat şi săteni din Bicazu-Ardelean, care au votat pentru România Mare şi ca să nu mai fie graniţă între români şi pârâul Chisirig să nu mai despartă Bicazele. Armata română înainta victorioasă până la Budapesta, iar în urma sa refugiaţii ardeleni şi cei moldoveni din satele de graniţă se întorc la gospodăriile lor pe care le găsesc distruse. Au fost distruse şcoli, poduri şi biserici. Vechea graniţă, care despărţea pe români, este desfiinţată, de la Broşteni şi până la Bicaz și Tarcău. În regiune, au rămas mărturie a acestor fapte de război cimitire ruseşti şi româneşti, tranşee, cazemate și monumentele ridicate pentru eroii locurilor lângă care ne strângem cu pioșenie la fiecare început de decembrie.
Prof. dr. Daniel DIEACONU
