Țările Române au fost, după cum spunea cu durere cronicarul, în „calea tuturor răutăţilor” şi puţine au fost perioadele când românii au fost deasupra vremurilor, când au putut scăpa de o stăpânire sau alta, de exploatarea ţării sau de imixtiunea străinilor în treburile noastre interne. Acestea au fost şi sunt blestemele neamului nostru. Pentru ţăranul român, pe lângă jugul turcesc, a mai apăsat pe umerii săi şi un altul: al celor numiţi „ciocoi” şi care au fost români sau străini (greci, armeni, evrei). Erau incriminaţi străinii, dar nici cei ai pământului nu erau cu mai multă milă. Rare au fost momentele când dintre români s-au ridicat unii „haiduci” să lupte împotriva asupririi. Iar atunci, cei mulţi alegeau să fie simpli martori ai întâmplărilor.
În Moldova, memoria populară le-a păstrat amintirea lui Ştefan Bujor, Vasile cel Mare, Tobultoc sau Ion Pietrarul. Ultimul numit, protagonistul nostru, a apărut în mai multe scrieri ale lui Alecu Russo, Vasile Alecsandri, Vladimir Ghica, Radu Rosetti sau Wilhelm de Kotzebue. Atât memoria populară, cât şi operele culte, l-au transformat pe Ion Pietraru în haiduc. Faptul s-a datorat ajutorului dat sărmanilor, sprijinului pentru biserici şi schituri nevoiaşe şi apropierea sa de mitropolitul Veniamin Costache. De altfel, Radu Rosetti scria o „altă poveste moldovenească” intitulată „Hoţul Mitropolitului”. Poporul l-a cântat în balade (unele preluate şi de Alecsandri sau Eminescu) şi i-a născocit poveşti şi legende.
Ion Pietraru era originar din ţinutul Neamţului, fie este Bălţăteştii, fie Vânătorii Neamţului. Alexandru Asachi, care a scris în 1873 după informaţii pe care le-a obţinut şi de la Gavril Buzatu, ţiganul-călău, fost tovarăş al haiducului, arată ca loc de origine satul Bălţăteşti; iar Radu Rosetti afla dintr-un document că Pietraru era din Vânătorii Neamţului, fiu al lui Iftimie şi Safta Pietraru. Radu Rosetti afirma că aflase dintr-o mărturie a haiducului dată după arestarea sa a doua oară că făcuse prima prădare la 17 ani: împreună cu un tovarăş furase o pereche de boi a unui sătean. Într-o povestire populară publicată în perioada interbelică se vorbeşte despre prădarea „Hanului lui Pătulă” din Târgu-Neamţ, han al unui proprietar evreu.
Wilhelm de Kotzebue scria: „Cel din urmă căpitan de hoţi vestit, care mai trăieşte în gura poporului, era Ion Pietraru şi el îşi alesese tocmai pădurile prin care treceam acum pentru săvârşirea faptelor sale. Pe aici trecea încă din 1834 cu tovarăşii săi”. Ridicarea spre codru a lui Pietraru a fost să „înţepe pe ciocoi cu vârful jungherului”:
„Am prins pe ciocoi de barbă / Şi-am să-l pun să pască iarbă”.
Ce-nsemna pentru locuitorii ţinutului Neamţului „ciocoiul” afla Alecu Russo în 1839 în satele de la poale de Ceahlău: „Afară de proprietari, tuturor celorlalţi oameni care ar veni printre ei, fără deosebire, le spun ciocoi”. Un bătrân muntean de la Hangu îi spunea: „Voi, ciocoii, veniţi în munţii noştri să ne înşelaţi şi să ne furaţi, după aceea mergeţi în satul lui Vodă şi vă faceţi case aşa de mari încât de pe ele poţi ajunge cu mâna până la cer” (s.n.). Ion Pietraru îşi strânsese o bandă de 40 de oameni printre care se aflau şi Gavril Buzatu, un colos de ţigan fugit din robie, Vasile Mutu, şi el un uriaş căruia un boier îi tăiase limba pentru că ţăranul „ridicase glas” împotriva abuzurilor sale. Se spunea despre Pietraru că nu făcea omoruri, nu-i lăsa nici pe tovarăşii săi mai violenţi să omoare, iar ţăranii aflaseră de faptele sale de dreptate şi de ajutor pentru sărmani. Ajuta pe nevoiaşi şi dădea bani pentru schiturile sărace şi se spunea că ţinea posturile şi plătea parastase şi paraclise. I s-au făcut şi cântece, o baladă a fost culeasă şi publicată de Alecsandri, o alta de Eminescu:
„Cine trece-n lunca mare? / Ion Petreanul călare / Cu cealmaua despre soare /
Cât o roată de car mare, / Cu trei rânduri de pistoale / Şi-un baltag legat de şale”.
Sau:
„Frunză verde, frunza bradului / Iancu al Chetrarului / Cu fata Olteanului /
În codrul Albanului / Fac sama banilor / La tulpina bradului”.
Alecu Russo scria: „Lăutarii ţigani, ca vechi rapsozi, cântă poporului baladele sale strămoşeşti pe un ritm monoton şi melancolic. Poporul le ascultă din copilărie până la adânci bătrâneţe, fără a se sătura de ele, precum nu se satură de apa limpede a izvoarelor, căci pentru dânsul poezia e ca o apă răcoritoare, care îi îndulceşte inima. Care sunt autorii acelor balade?! Poporul însuşi, poporul întreg! De aceea poezia lui cuprinde atâtea frumuseţi care încântă, minunează auzul. Un singur om nu ar avea o comoară aşa de bogată de imagini poetice, în idei măreţe, în simţiri duioase. Câteodată se întâmplă ca hoţii să fie şi poeţi: ei atunci îşi fac cântecul după plac şi îl răspândesc în ţară prin gurile lăutarilor. Ion Petrariul din ţinutul Neamţului a compus însuşi balada lui cu câtva timp înainte de-a muri”.
În luptele cu căpitanul Belibou, conducătorul poterii din ţinutul Neamţului, au fost prinşi trei dintre oamenii lui Pietraru şi duşi la Iaşi pentru spânzurătoare, se spune că au fost arestaţi chiar şi tatăl şi fratele său. Printre cei prinşi s-a aflat şi Gavril Buzatu, colosul ţigan, care a acceptat să fie călău pentru a scăpa de spânzurătoare. A fost prins într-o crâşmă pe Cracăul-Negru împreună cu ibovnica sa de către ispravnicul Bodescu.
Prusacul Wilhelm de Kotzebue, ginere al cneaghinei Cantacuzino, de la care a aflat de altfel povestea, îl descria pe haiduc astfel: „Un om frumos, înalt şi în vârstă matură, în care, din pricina feluritelor cingători femeieşti pe care le avea în portul său de arnăut fantastic, nu se mai cunoştea fiul de ţăran. Conform unei poveşti populare ar fi fost trădat de ibovnica sa, fiica Olteanului, un hoţ cunoscut al vremii, şi care era amintită într-o baladă ca tovarăşă a sa de prădăciuni. Deşi spânzurătoarea era pregătită, pentru haiduc vine iertarea. Pedeapsa cu moartea a fost comutată în zece ani de „groapa ocnei”. La cererea mitropolitului Veniamin Costache este eliberat, intrând în slujba acestuia. Se spune că mitropolitul ar fi spus: „Am să-l călugăresc şi are să stea în linişte şi în îndurarea Domnului… Acesta-i un om rătăcit”.
Ion Pietraru a intrat în slujba mitropolitului, devenind „stolnic”, surugiu, păzitor. I-a fost credincios o perioadă, Kotzebue, cel mai apropiat de timpul lui Pietraru, e de părere că doar şase luni, după care a fugit peste Dunăre şi şi-a strâns o nouă ceată: „Frunză verde de negară / S-a ivit Pietraru iară…” Gheorghe Ungureanu afla că Ion Pietraru s-a pierdut în codri la o vizită canonică a mitropolitului la Mănăstirea Neamţ. „Iartă-mă, părinte!”, ar fi zis cu părere de rău haiducul.
Alecu Russo povestea întâlnirea haiducului cu maiorul Bacinschi, un polonez în slujba ruşilor, care a luptat cu curaj alături de Suvurov şi care devenise în cele din urmă, în timpul lui Sturza, şef al pompierilor. Singur, într-o brişcă, în pădurea de la Strungă („unde sunt de cei cu flinta lungă”), a fost înconjurat de 12 indivizi înarmaţi şi întâmpinat cu vorba: „Domnule, nu cumva se-ntâmplă să ai o pungă de prisos?”. Nu prea bogatul ofiţer este jefuit, dar i se oferă totuşi nişte bani de drum: „A, precrasnai!, exclamă ofiţerul. Dumneata hoţ, dar om cinstit!”
Banda lui Pietraru a fost prinsă. Pe muntele Grinţieşului, după Gheorghe Ungureanu, în ţinutul Bacăului, după o luptă cu un egumen grec ce luptase în trupele eteriste, după Alexandru Asachi. A fost spânzurat la Frumoasa, lângă Iaşi, pe movila Saranda, de către Gavril Buzatu, ţiganul care-i fusese tovarăş.
Wilhelm de Kotzebue scria la 1850 că n-a mai fost alt mare căpitan de bandă după Pietraru. Scriitorii timpului arătau că Mihail Sturdza împuţinase tâlhăria şi drumurile negustoreşti ale Moldovei deveniseră mai sigure. Dar ciocoii pe care-i amintea Alecu Russo înainte de 1848 n-au dispărut odată cu un stat ce se zbătea să intre în modernitate. Şi în munţii Moldovei au mai apărut haiduci: Ion Florea, Pantelimon Toader, celebrul Coroi. În urma lor au rămas cântecele, baladele pe care le îngânau lăutarii la ospeţe sau prin cârciumi, au rămas piese de teatru folcloric care se mai joacă prin sate şi astăzi şi poveşti pe care le mai ştiu încă bătrânii din munţii Neamţului. Au rămas istoriile lor, acoperite mai întotdeauna şi de un văl de legendă. Deşi e greu a alege între haiduc şi tâlhar, între împărţitor al dreptăţii şi criminal, pentru omul din popor n-a fost la fel de dificil: a absolvit de păcate pe cei plecaţi din rândul lor către codri şi care nu şi-au uitat neamul şi nevoile lui. Le-a întocmit cântece, le cânta cu religiozitate; îl făceau să-şi uite necazul, să mai capete putere. Pentru el aceştia au fost haiducii şi faptele lor, reale sau brodate fantastic, au ajuns până la noi şi, deşi nu căpătăm certitudinea istorică, de cele mai multe ori, ne îmbogăţim din meleul de adevăr şi legendă, din măsura şi bunul gust al munteanului din ţinutul Neamţului. (Prof. dr4. Daniel DIEACONU)
