Am parafrazat spusele istoricului Aurel Golimas, titlu al unei cărţi dedicate lui Miron Barnovschi: „Un domnitor, o epocă”. Un alt Miron, un boier cu dregătorii înalte, un militar ce-a participat la multe războaie, un fin diplomat, cel mai de seamă cărturar de până atunci: Miron Costin.
Miron Costin s-a născut într-o familie de boieri ce au început să aibă un rol politic de prim rang în Moldova timpul domniei Movileștilor, cu care s-au şi înrudit. Tatăl lui Miron, Iancu Costin, s-a căsătorit cu o nepoată a lui Miron Vodă Barnovschi. A fost printre cei care l-au însoţit pe domnitorul Miron Barnovschi la 1633 în călătoria sa la Istanbul pentru a primi tuiul de domnie. Dar voievodul a fost executat de sultanul Murad al IV-lea. A scăpat din închisoarea otomană şi s-a întors cu ceilalţi boieri cu învoirea sultanului de a pune domn nou. A ocupat demnitatea de hatman al Moldovei în timpul domniei scurte a lui Moise Movilă.
Se află în relații bune cu polonii, cărora le face un serviciu important în 1633 printr-o manevră abilă: polonii sunt surprinși de oștile turcești ale lui Abaza Pașa din Silistra, ce erau sporite cu trupe moldovene și muntene. Iancu a răspândit credibil zvonul că vin cazacii în ajutorul polonilor, iar Abaza Pașa, prea prevăzător, ordonă retragerea, dar raportează sultanului că polonii au fost învinși. Sultanul a aflat adevărul și Abaza Pașa este ucis. Pentru acest serviciu, Iancu Costin devine nobil al regatului polon, titlu moștenit și de fii săi: Alexandru, Miron, Potomir. Pentru Iancu Costin a fost și o răzbunare faţă de Abaza Paşa, acesta fiind unul dintre pârâtorii lui Miron Barnovschi la Istanbul.
Miron Costin, adolescent fiind, este primit în anturajul fiilor de nobili polonezi și studiază la colegiul iezuit (latin) din Bar. După terminarea studiilor, în 1651, intră în oastea polonă. Iancu Costin, apropiat al lui Barnovschi, a fost sub ameninţarea lui Vasile Lupu şi nu se mai întoarce în Moldova. A murit în Polonia. Alexandru și Miron se întorc însă spre sfîrșitul domniei lui Vasile Lupu.
Prețuind știința de carte a lui Miron Costin şi legăturile cu polonii, domnitorul Vasile Lupu îl trimite în misiune diplomatică la castelanul cetății Camenița, Petru Potocki, să-i ceară ajutor și îi încredințează lui Miron Costin postul de pârcălab al Hotinului. La fel şi Ștefan Petriceicu, după căderea Cameniței în 1672, îl trimite la vizir pentru tratative, socotind că ”din toți boierii ţării mai de treabă la voroavă ca Miron nu e altul”. Deși se achită de solie, Petriceicu trece în tabăra polonă la Hotin și, prevăzător, Miron Costin nu-l urmează. Miron o ia în căsătorie pe Ileana, fiica lui Ioan Movilă și nepoata lui Isac Balica, a cărui soție, Anastasia, era soră cu Grigore Ureche Vornicul. Miron Costin rămâne în relații bune cu urmașul lui Vasile Lupu, Gheorghe Ștefan, care îi devine naș. În domnia acestuia ajunge mare vornic al Țării de Jos și mare logofăt în timpul domniei lui Gheorghe Duca. Fiul său, Nicolae Costin, se căsătorește cu una din fiicele lui Duca Vodă. Miron Costin îl urmează pe Duca la asediul Vienei din 1683. După moartea lui Duca pleacă în Polonia și e ocrotit de Sobieski. În 1685, Constantin Cantemir îi permite să se întoarcă în Moldova. Constantin Cantemir a fost un bun domnitor-soldat şi acest lucru s-a constatat şi în ceea ce a făcut pentru instituirea ordinii în ţară. A înăsprit măsurile împotriva tâlharilor, în special prin Miron Costin, pe atunci staroste de Putna: ”Aşijderea şi Miron Logofătul, fiind staroste de Putna, au făcut seimeni şi hânsari şi au început a răsăpi tâlharii. Că numai odată la o bătaie au prins 40 de tâlhari şi i-au tăiat în patru bucăţi de i-au pus în prepeleci pe la drumuri. Pus-au Miron logofătul de au lărgit şi drumul la Lunca Mândrişcăi că fiind drumul strâmtu nu puteau să umble de răul tâlharilor. Că de ce-i omora, de ce se făceau mai mulţi în zilele acestui domn”. Cronicarul Ion Neculce arată provenienţa tâlharilor: ”Că se făcuseră tâlhari nu numai de oaste leşască, ci din munţii ungureşti, de jăcuiau mănăstirile şi alţii dinspre Bugeacu. Încotro căutai, tot de tâlhari dai. Atunci, mulţi locuitori şi giupânese, săracii, şi-au lăsat casăle şi-au fugit în Ţara Muntenească de răul tâlhăretului”.
Constantin Cantemir a intrat în folclorul popular grație unui cântecel ale cărui versuri făceau apel la domn să bea cât vrea el, dar să nu mai pună biruri greu de suportat: ”Domnul la masă îi poftea/Și cu cotnar îi cinstea/Până ce îi îmbăta/Boierii când închina/Îi zicea: «Măria-ta, cu paharul îndesește/Dar cu birul mai rărește»”.
Legătura Costineştilor cu judeţul Neamţ de astăzi, cu ţinutul Roman din vechime, a fost prin satul Bărboşi, azi dispărut, parte a satului Brănişteni, comuna Trifeşti. Iancu Costin, tatăl cronicarului Miron Costin, cumpără la 29 septembrie 1630 satul Bărboşi de la vistiernicul Gheorghe Başotă şi jupâneasa lui Nastasia. Timp de aproape un secol satul a fost în posesia familiei Costin. După moartea lui Iancu Costin satul revine fiului său Vasile Costin, care moare de tânăr în 1685, fiind înmormântat în biserica din Brănişteni. Fratele său, Miron Costin, devine stăpân al satului, unde îşi avea şi curtea, tragicele evenimente din 1691 găsindu-l aici. Ion Neculce arată că la nunta lui Ion Palade care a avut loc la moşia acestuia de la Băcani mai mulţi dintre participanţi printre care şi hatmanul Velicico Costin, fratele cronicarului, ar fi uneltit împotriva domnului lor Constantin Cantemir. Au fost pârâţi de către Ilie Ţifescu, poreclit Frige-Vacă. Velicico a fost arestat, dus la Iaşi şi decapitat. Duşmanii Costineştilor l-au sfătuit pe domn să-l omoare şi pe Miron ”ai vinovat, ori nevinovat să nu scapi, c-apoi încă a hi mai rău, şi de tine şi de noi”. Constantin Cantemir a trimis pe Macri, vătaful de păhărnicei, cu slujitori, la Roman. Miron Costin se afla la Bărboşi, unde se îngrijea de înmormântarea soţiei, Ileana Movilă, descendentă a marii familii de domnitori şi mitropoliţi.
Slujitorii l-au sfătuit să fugă că nu-i departe de Neamţ, dar el a refuzat crezând că la Iaşi îşi va putea dovedi nevinovăţia. Macri, ”ca un om rău şi de nimica, nu i-au fost milă de sufletul stăpânu-seu şi s-au grăbit de l-au omorât, că de l-ar fi dus la Iaşi, poate s-ar fi îndreptat şi n-ar fi perit”. I-a fost tăiat capul în Piaţa Gâdelui din Roman (azi piaţa din faţa Hotelului Roman) în decembrie 1691. În acele vremuri tulburi nu a mai fost timp să i se pregătească un mormânt, astfel încât a fost îngropat împreună cu soţia, în biserica de la Brănişteni, în mormântul lui Vasile Costin trecut şi el la cele veşnice în anul 1685.
Confruntat cu grozăvia faptei sale, Constantin Cantemir a regretat profund uciderea lui Miron Costin, după mărturia altui mare cronicar, Ion Neculce: ”Cantemir-vodă dup-aceea mult să căiè ce-au făcut și de multe ori plânge între toată boierimea și blăstăma pe cine l-au îndemnat de-au grăbit de i-au tăiat”.
La vârsta de 58 de ani s-a stins din viaţă Miron Costin, un poliglot de excepţie, ce vorbea limbile latină, polonă, ucraineană, rusă şi turcă, mare dregător al Moldovei, mare cronicar şi diplomat de seamă, cel care îi dăduse marelui vizir Ahmed Koprulu celebrul răspuns la întrebarea înaltului demnitar otoman dacă îi pare bine pentru cucerirea Cameniţei de la polonezi: ”Suntem noi moldovenii bucuroși să se lățască împărăția în toate părțile cât de mult, iar peste țara noastră nu ne pare bine să se lățască”.
Miron Costin a știut să împletească într-un mod fericit activitatea istorică, de însemnător al evenimentelor, cu activitatea literară. A scris „Letopiseţul Ţării Moldovei”, care continuă cronica lui Grigore Ureche de la 1594 până la 1661, şi alte lucrări din domeniile istoriei şi a literaturii. Trei dintre acestea, „Cronica Ţării Moldovei şi Munteniei”, scrisă în limba polonă în 1677, „Istoria în versuri polone despre Ţara Moldovei şi Munteniei” (1684) şi „De neamul moldovenilor din ce ţară au ieşit strămoşii lor”, scrisă în ultimii ani ai vieţii demonstrează unitatea de origine, de limbă şi de cultură a poporului român din provinciile locuite de acesta. Alături de aceste lucrări trebuie amintite încă două în versuri, în limba română: un poem filosofic, „Viaţa lumii”, cuprinzând 130 versuri şi un scurt poem de 28 de versuri inspirat de „Psaltire” şi intitulat „Stihuri împotriva zavistiei”, care urmăreşte să moralizeze pe boierii moldoveni care slăbeau şi sfâşiau ţara prin certurile şi intrigile dintre ei.
A fost unul dintre cei mai de seamă oameni de cultură ai Evului Mediu românesc, cu un cursus honorum de dregător al ţării început din tinereţe, cu participarea la războaie în armata polonă şi moldoveană, inclusiv la asediul Vienei, cu misiuni diplomatice dificile la poloni şi la turci. A avut moşii şi curte în ţinutul Romanului şi de aici a fost ridicat şi dus spre o cumplită şi nemeritată moarte. Avea 58 de ani şi era un mare cărturar ce murea din ordinul unui domnitor fără ştiinţă de carte, însă care a fost tatăl unuia dintre cei mai de seamă cărturari români, un „prinţ al Renaşterii” – Dimitrie Cantemir.
Prof. dr. Daniel DIEACONU
