Despărțirea de stră-stră-străbunica „Mucava”, prima fabrică de hârtie din Piatra Neamț

„Cu țapina în spinare / Tot umblăm după mâncare, / Pâine nu-i, boierii-s mulți / Noi umblăm flămânzi și rupți” – Cântec vechi de pe Valea Bistriței

 S-a demolat și făbricuța de hârtie și cartoane din târgul nostru de baștină, numită când „Mucava”, când „Comuna din Paris”, când „Petrocart”. În funcție de cum bătea vântul politic. Puțini pietreni își mai amintesc de primul proprietar al stabilimentului, faimosul capitalist Aristide Blank. Care venea în vizită, din când în când la hardughia ce producea hârtie într-o limuzină luxoasă „cu acareturi de aur pe dinăuntru”. Venea să-și vadă slugile, să mai dea ordine, să mai concedieze muncitorii bolnavi sau în vârstă, căci ratele și le încasa de la București, de la bancă. Asta se întâmpla în 1908, pentru că, în 1926, sunt semnalate și la „Mucava” greve prelungite. În fruntea nemulțumiților, Ion Țoc, bătrânul muncitor ce locuia în coasta întreprinderii, pe str. Dima Costinescu. Ce spunea tov. Țoc despre vremurile din secolul trecut? „Simțeam de pe atunci că trebuia să se întâmple ceva. Rânduielile vechi trebuiau să cadă. Și au căzut!”. (Sursă – „Pe Valea Bistriței”, carte semnată de Fănică N. Gheorghe).

 Când amintirile plâng 

După istoria seacă a manualelor școlare, în urbea noastră de altădată nu se întâmpla nimic deosebit. Nu toți pietrenii știau, așa cum nu știu nici astăzi, cine trage sforile în problemele capitale. De pildă, puțini cunosc și astăzi că în târgul Pietrei, aici între Cozla și Bistrița, s-au născut greu, au funcționat cu opinteli și au falimentat ușor 3 fabrici de hârtie, cartoane și celuloză. Una la Văleni, pe vremea lui Gheorghe Asachi, la poalele muntelui Bolovoia, alta la  „Mucava”, în oraș, pe malul stâng al Bistriței și ultima la „Reconstrucția”, pe celălalt capăt al râului. Cronologic, pomenitele fabrici au fost inaugurate în 1841, 1908 și 1927. Că niciuna nu mai există, știe toată lumea. Cauza? N-au mai putut rezista actualei legislații. De mult nu mai erau ce fuseseră la inaugurare.

Cine trece astăzi prin fața „Mucavalei” din vremea directorului ing. Weis și a fiului său, rămâne stupefiat. Curtea cochetei fabrici în care sute de „oameni ai muncii” roboteau cu cârca pentru o bucată de pâine, cum era, arată apocaliptic. Peste tot morile cu moloz, bare metalice, resturi de la demolări și culmea, în centrul haosului tronează un monument istoric, ridicat în cinstea muncitorilor din fabrică ce au luptat împotriva nazismului. Printre eroii care și-au jertfit viața se numără și muncitorul Nemțișoru Mihai, nașul subsemnatului.

Am privit cu durere locul „confruntării” dintre vechi și nou, m-am întrebat și vă întreb, dacă facem bine ce facem. Am citit numele eroilor dăltuite pe monument și m-am gândit la frumoasele cuvinte din Imnul Funebru al Eroilor: „Presărați pe-al lor morminte / Ale laurilor foi / Spre a fi mai dulce somnul / Fericiților eroi”

Are vreo legătură cu monumentul actual? A murit și rușinea? Sunt curios în ce cotlon va fi ascuns și monumentul detronat.

 Așa era pe vremea aceea! 

Pe vremea prunciei mele îndepărtate, făbricuța ce producea hârtie, la confluența pârâului Borzoghean cu râul Bistrița, avea rolul de ceas pentru mahalagii din Precista. Cum vine asta? Mă refer la sirena fabricii care urla „spăimos și lugubru” de trei ori pe zi: la 06.00, la 14.00 și la 22.00. Își anunța angajații ce lucrau pe ture, că au trecut 8 ore și pot pleca acasă la crâșmă. Și majoritatea semnau condica la „Stejarul”, bomba cea mai apropiată de locul de muncă. Aici serveau una mare, un țap cu bere sau o halbă de bere cu guler. În funcție de portofel. De unde știu? Și subsemnatul a fost muncitor la „Comuna din Paris”. Și eu am fost exploatat de mai marii vremii.  După terminarea liceului (1955) am mers la facultate. N-am luat din prima. Părinții mei, muncitori tot la „Mucava” s-au gândit să-mi servească o lecție aspră de viață. M-au angajat ca muncitor, ca „mecanic de întreținere” la Secția „Diesel” a Fabricii „Comuna din Paris”. În 1956, existau 4 motoare nemțești: un MAN uriaș, 3 Sulzeri. Cei mai importanți oameni ai secției erau: Prisecaru, Brânzei, Moraru, Antonel Weber, vechi în branșă și experiență. Inginerul care răspundea direct de „Diesel” care producea energie electrică era Urziceanu Florea. Noi, ăia tineri, angajați recent, eram total nepregătiți pentru meseria de mecanic.

Măturam prin atelier, finisam suprafețele uzate, făceam servicii șefilor. eram supuși și la un examen hazliu, care scote în evidență cât de isteți erau. După câteva zile de la angajare, Șeful cel Mare ne chema la el. „Bă, Țâcă”, zicea el. „Te duci la Atelierul mecanic de alături, la șeful lor și-i spui tipului să-și dea o căldare de energie electrică și două capace. Le iei subțioară și le aduci aici”. Proaspătul angajat se executa mintenaș. Lua o căldare curată din magazie și tulea unde a fost trimis. Aici, la atelierul mecanic te aștepta surpriza. Șeful de acolo te asculta cu răbdare și rezolva cazul. Spunea „Energie electrică pentru căldare nu mai am, dar două capace îți dau”. Și fulgerător îți ardea două scatoalce după cap și un șut în fund, în prezența amatorilor de circ. Întors la „Diesel”, șeful de întreba: „Ei, ce-ai făcut?” și concluziona: „Am crezut că ești isteț, dar m-am înșelat, ești bleg ca și ceilalți”. Un alt examen de perspicacitate eram puși să dăm pe vremea reparațiilor capitale. Când cel mai hazliu șef ne punea să „împingem” motorul de mii de tone mai spre fereastră, că stă în calea tuturor. Și noi împingeam ca fraierii, până se prindea unul că e bășcălie.

Așa se consuma o zi de muncă în fabrica condamnată pieirii după 116 ani de mândră existență istorică. Așa știm noi, românii, să păstrăm patrimoniul industrial. La „Diesel” se putea câștiga o bucată de pâine, dar cu eforturi mari. Turele de noapte erau ucigașe. Umblai tot timpul uns cu ulei și motorină iar zgomotul motoarelor te asurzeau. În rest, era boierie. Murdară. Tot timpul te spălai cu săpun lichid. Urmarea? În anul al doilea am intrat la facultate. Ce s-a întâmplat cu motoarele nemțești Diesel? Au fost vândute de samsarii apăruți după Revoluția Română. Au ajuns în Spania, unde s-au vândut la un preț mai mic decât al fierului vechi. Bravo națiune! Ce se va construi în locul fabricii demolate? Un complex rezidențial. Când? Încă nu se știe, probabil la Sfântul Așteaptă. Noi procedăm ca rușii, întâi împușcăm adversarul și apoi îl legitimăm. Așa că, răbdare și tutun. Deocamdată, admirați-o cum arată, ca în 1911 când a ars aproape în totalitate.

 Gustul amar al schimbării 

Făbricuța despre care vorbim producea hârtie și cartoane din lemnul adus cu plutele de la Vatra Dornei. Plutașii, conduși de dragomani, trăgeau pluta în fața întreprinderii și o desfăceau în butuci. Butucii erau duși în curte, la „Cuțitoare” unde se curățau manual de coajă, apoi luau calea presei. Într-un secol de existență, fabrica s-a tot extins. Aproape toții mahalagii munceau la „Mucava”. Și la Atelierul mecanic și la Atelierul de tâmplărie, și la Dispensar și la Baie. Da, da, avea și baie, pentru angajați și pentru familiile lor. Funcționa, miercurea și vinerea era îngrijită de o țigancă din Țărăncuța, numită Paraschiva. Angajații veniți de aiurea erau cazați în Colonia Muncitorească din fața Heghișului Evreiesc. Vecinii din dreapta casei mele toți munceau la fabrica de hârtie, la tăiat, împachetat, la, la… Familia lui Olaru, Ionică, Ștefan, Mărioara… toți scurmau în ogradă, ca găinile. În iernile grele, când plutăritul era întrerupt, se consumau butucii adunați în stive uriașe în jurul fabricii demolate.

Tata, Dumnezeu să-l ierte, a muncit toată viața lui la „Mucava”. A fost dulgher. A muncit la Atelierul de tâmplărie, alături de tâmplarii: Bălănescu, Mistrianu, Pătrașcu, Duguțin… Cu barda lui „brici” a făcut cofraje, garduri, garaje, a bătut cu „soneta” și butuci de stejar în digul ce apăra fabrica de inundații. A fost un adevărat om al muncii, duminica când nu lucra, îl dureau mâinile că stăteau nepurtate.

Am prins „Mucavaua” cu echipe de fotbal și popice. Prima se chema „Hârtia” și juca meciurile pe Borzoghean, administrat de Moș Dragomir. Cei mai buni fotbaliști erau: Gigi Himeș – portar, Traian Tofan – centru înaintaș, Titi Meder și fratele său Rudy. După joc, microbiștii se retrăgeau la crâșmele din mahala și analizau meciurile („Ardeleanu”, „Florea”, „Alexandrescu”). Erau puține? Popicarii se retrăgeau Peste Vale, la Club, treceau Bistrița cu căula lui Moș Grigore Șum și băteau popicele până noaptea târziu. Popicăria se afla pe locul Tequilei de astăzi, care are „Bowling”. De aici s-a născut sportul ăla cu bile. Pe atunci, mahalagiii nu doreau să ajungă „cetățeni ai lumii”, „să plece în libertate”. Se mulțumeau cu mahalaua lor cenușie, cu foamete și bolile incurabile.

Un bătrân muncitor de la „Mucava” mi-a spus recent: „dacă ar mai fi trăit legendarul director general Adrian Weis (d. 20 noiembrie 1920), făbricuța noastră, care înseamnă istorie, n-ar fi ajuns niciodată demolată”.

Pentru că a fost o întreprindere istorică, care a dat de mâncare celor loviți de soartă. Despre nepăsarea factorilor de răspundere, despre conceptul de patrimoniu tehnic și industrial, vom vorbi altădată. Tot degeaba! Vezi cazurile „Moara Beral” și Fabrica de cherestea „Foresta”. 

Prof. Dumitru RUSU