„Istoria este o oglindă retrovizoare în care te uiți din când în când, pentru a menține drumul drept”

Ca orice neam de pe fața pământului, românii au calități și defecte, asta vorba vine. Sunt toleranți, ospitalieri, săritori la necazuri. Dar nu acceptă știrile șoptite, omisiunile inadmisibile, denaturările evidente… Ele urmăresc scopuri ce nu au nimic comun cu adevărul istoric, cu etica cercetării științifice, mai direct spus, urmăresc acreditarea unor falsuri, care spre regretul nostru, se mai întâlnesc și în ziua de astăzi. Ați înțeles? Vrem niște discuții calme, politicoase, cu multe argumente științifice, fără politică. Hai să scotocim istoria secuilor împreună. Dacă se poate, corect.

„Cât ne prețuim, atâta valorăm”

Pentru românii nerasați, secuii reprezintă niște migratori aduși de un rege maghiar, așezați pe graniță în Transilvania și obligați să lupte împotriva otomanilor. Pentru aceasta, erau răsplătiți. Un document din 28 noiembrie 1599, din vremea lui Mihai Viteazul, pe când era căpitan general și locțiitor al împăratului Rudolf al II-lea, relatează tocmai cele spuse mai sus. Și Bălcescu în a sa lucrare „Românii supt Mihai Voievod Viteazul” îi elogia pe secui care „au avut un rol decisiv în luptele cu turcii”, dar și în obținerea stăpânirii Ardealului și a Moldovei. Nicolae Iorga remarca la rândul său în 1906: „Secuii au iubit și au ajutat, în toată desfășurarea trecutului, pe domnii noștri cei războinici: Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Mihai Viteazul, Radu Șerban, împotriva ungurimii de nemeși care voiau să-i îngenuncheze”.

Prima carte despre secui în limba română a apărut recent, este semnată de doctorul maghiar în istorie Busztau Mihaly Hermann și se intitulează „O scurtă istorie a secuilor”. Cine citește cartea indicată află totul despre secui. Unde trăiesc, de unde se trag, cine sunt strămoșii lor! Nu-i interesant?

Să începem cu începtul. Secuii trăiesc în interiorul Arcului Carpatic, în apropierea Carpaților Orientali și a celor de Curbură, în număr de circa 700.000. „Constituie un grup etnic aproape compact în actualele județe Harghita, Covasna și în fâșia de mijloc al județului Mureș; o parte din ei sunt răspândiți în Alba și Cluj, în zona de confluență a Arieșului cu Mureșul”. (Sursa – „Cadrul geografic natural”). Numărul secuilor e imposibil de stabilit cu exactitate pentru că este vorba de o populație de identitate și de limbă maghiară ai cărei membri, cu foarte rare excepții, se declară maghiari cu ocazia recensămintelor (maghiarizarea).

”Siculus non fit, sed nascitur” („Secui nu devii, ci te naști”)

Potretul secuiului montan: e dâr, dibaci și sucit la minte, așa îl descoperim mai ales în operele a doi scriitori de ai lor, Jozsef Nyiro (1889-1953) și Aron Tamăsi (1897-1966), imagini care s-au cam generalizat în conștiința politică. Cei doi scriitori nu sunt singurii artizani ai acestui portret și nici măcar primii. Mor Jokai, marele romantic al literaturii maghiare, în „A jövö szdzad regenye” (”Romanul veacului viitor”), care scrisă între 1872-1874, face un elogiu înflăcărat al secuiului:

„Este mai maghiar decât toți, pentru că nu s-a amestecat niciodată nimic străin, nici în sânge, nici în limbă. Este isteț, întreprinzător. Își iubește patria, este dornic de libertate precum elvețianul fidel promisiunilor făcute, calm precum englezul, soldat bun precum arabul, cumpătat… iar în ce privește toleranța religioasă, întrece orice națiune din lume” (citat din Miskolezu, în Prefața, în Humanitas).

Cine a trăit la munte, cunoaște foarte bine viața aspră, dură și sărăcăcioasă de acolo. Înțelege mai ușor de ce secuiul este un om dur. Secuiul s-a modelat în funcție de geografia locului pe care l-a ocupat, de aceea îl întâlnim și ca legumicultor pe cursul mijlociu al Târnavelor și în Țara Morcovului de pe Arieș.

Originea secuilor

Prima mențiune cu privire la secui este una indirectă și aparent banală, apare într-un document din timpul regelui Bela al II-lea, databil în jurul anului 1131, care face referire la o slugă pe nume Schicul, însărcinat cu strângerea sării. Urmează apoi notarul anonim al regelui Bela al II-lea, căruia îi datorăm prima aluzie recunoscută la originea hună a secuilor. Nici marele istoric Nicolae Iorga nu rămâne străin de lămurirea noțiunii de secui. Mai mult, afirmă că o parte a populației săsește este de origine românească și nu-l contrazicem. O altă teorie și mai aiuritoare, de data asta complet abandonată de breasla istoricilor, este străvechiul mit al originii scițio-hune. Și setul teoriilor nu s-au epuizat. Mai amintim teoria descălecatului dublu, susținută de istoricul arheolog Gyla Laszlo, din anii ’70. Ea pornește de la vechea tradiție călugărească a descălecatului triplu al maghiarilor, mai întâi hunii lui Attila, apoi avarii și, în cele din urmă, ungurii lui Arpad. E cusută cu ață albă, șubredă? Lăsați-o așa. E musai să amintim și „Teoria originii turco-bulgare” și „Teoria originii maghiare” care a căpătat o mare aderență în ultimul timp. Că secuii trăiesc încă din secolul al XII-lea pe meleagurile noastre. Au venit în Transilvania înaintea ungurilor. Între Ungaria și Transilvania n-au existat niciodată legături strânsă. Cele două regiuni geografice nu s-au „sudat” niciodată. Evident, și așezarea secuilor pe teritoriul unde trăiesc astăzi poate declanșa discuții aprinse. De aceea, ar fi mai înțelept să-i lăsăm pe medievaliști, pe arheologi, lingviști și antropologi să-și facă treaba și sperăm că disputele lor vor fi productive.

Autonomia secuimii, așa cum a fost

De ce strigă zilnic secuii autonomie? Pentru că au avut-o demult, demult și astăzi nu o mai au. Ne referim la autonomia totală: administrativă, militară, socială… Nu este locul aici și nici nu e de competența noastră să abordăm problema autonomiei teritoriale din perspectiva jocurilor politice contemporane, dar e musai să amintim câteva date hotărâtoare în această direcție: 1526, 1952 și 1988. Prima dată reprezintă dezastrul militar de la Mohacs, după care Ungaria e transformată în pașalâc turcesc. Atenție, fără Transilvania, care rămâne autonomă. În 1952, are loc reorganizarea teritorială administrativă a României care a constat în împărțirea țării pe regiuni, subdivizate în raioane. Atunci a luat ființă și Regiunea Autonomă Maghiară, ce a cuprins în mare parte și Secuimea. Act istoric, aprobat de mulți secui, hulit de restul. Nici organizarea teritorială pe regiuni n-a ținut prea mult. În 1968, România a revenit la organizarea pe județe. Și pietrenii au răsuflat ușurați pentru că nu mai mergeau la Bacău pentru toate fleacurile, târgul lor fiind raion. Secția de Învățământ era condusă de doi învățători, bine văzuți de organele de partid și de stat. Membrii de partid, tovarăși!

Ce s-a întâmplat după 1968 în România se știe. S-a revenit la împărțirea pe județe, „dar cu limite mult modificate față de județele interetnice. Teritoriul Secuimii va fi împărțit în 3 județe: Harghita, cuprinzând depresiunea Odorheiului, Ciucul, Giurgeul, Cașinul, plus cursul superior al Mureșului din jurul Topliței; Covasna – cele Trei Scaune, la care se adaugă fostul scaun filial Brăduți, respectiv împrejurimile Întorsăturii Buzăului și Mureș – care pe lângă fostul județ, primește teritorii din fostele județe Târnava Mică și Târnava Mare. Reședințele vor fi, pentru Harghita la Miercurea Ciuc, pentru Covasna la Sfântu Gheorghe și Târgu Mureș pentru Mureș” (Sursa – „O scurtă istorie a secuilor”). Suntem obligați de bunul simț să recunoaștem că aceste județe au avut parte în anii ’70 de o spectaculoasă dezvoltare economică, fiind construite aici o serie de întreprinderi noi, școli, așezăminte culturale, baze sportive.

Între timp însă, la vârful conducerii P.C.R. prinde putere aripa naționalistă, susținută din ce în ce mai deschis de secretarul general Nicolae Ceaușescu și tovarășa lui de viață. Curentul naționalist există încă din perioada lui Ghiță Dej, dar începe să capete contururi clare pe vremea celui mai iubit fiu… Se păstrează și astăzi amintiri cu „spaimele” prin care treceau politrucii secui cu prilejul vizitelor de lucru.

Istoria are lumini și umbre, cunoaște progresul și reacțiunea, emanciparea și înrobirea, eroismul și lașitatea. Istoricul nu poate fi un simplu povestitor al faptelor, ci un judecător al lor. Și în această judecată se definește opțiunea lui politică și filozofică, situarea de o parte sau alta a baricadei: progres și libertate sau conservatorism și oprimare. Istoria, marea judecată, în sensul moral, a statelor și națiunilor, spunea Nicolae Iorga în 1940, cere ca slujitorii ei, istoricii, dacă vor să merite cu adevărat acest titlu de noblețe științifică și educativă să prezinte faptele așa cum ele s-au petrecut în realitate și să rostească o sentință dreaptă asupra lor.

Apropo, ați auzit de distinsul istoric Alexandru Zub, academician retras la Văratec, Neamț? Pe 12 octombrie a împlinit 90 de ani. Iubitorii de istorie l-au sărbătorit regal. „Se sparie gândul”, la ceremonia religioasă a participat și I.P.S. Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei. N-am auzit pe nimeni din Piatra Neamț pomenind numele marelui cărturar. Noi avem „eroii” noștri, cei de pe panourile electorale.

Prof. Dumitru RUSU