„Unde ni sunt visătorii?”, se întreba Alexandru Vlahuță într-o poezie pătrunsă de „melancolia secolului care moare”. Sau „Unde ni-s sămănătorii generoaselor cuvinte?”. Alexandru Vlahuţă este cunoscut în special pentru „România pitorească”. Patriotismul scriitorului se manifestă prin dragostea pentru frumuseţile şi bogăţiile patriei, descrise în volumul acesta, rezultat al unor îndelungate călătorii prin ţară, Dumitru Micu afirmând (îndrituit, considerăm şi noi) că este un „atlas geografic comentat, traversat de o caldă iubire de țară”. Dar Vlahuţă este şi autorul volumului „Nuvele” (1886), urmat de placheta „Poezii” (1887), de „Poezii vechi şi nouă” (1894), „Poezii”, romanul „Dan” (1893), dar şi cu volumele ”Din goana vieţii” (1892), ”În vâltoare” (1896), „Clipe de linişte” (1899, volum premiat de Academie în 1900), „Din durerile lumii” (1908), „File rupte” (1909) şi, bineînţeles, „România pitorească” (1901, premiată în 1902). Au urmat apoi volumele „Din durerile lumii” şi „Din trecutul nostru”, publicate în 1908, urmate de „Pictorul N.I. Grigorescu” (1910) şi „Dreptate” (1913), care au încheiat cariera sa de prozator. În primele sale poezii se resimte influenţa lui Eminescu, pe care-l cunoscuse la Bucureşti.
Crâmpeie de viaţă
Alexandru Vlahuță s-a născut 5 septembrie 1858, la Pleșești, azi comuna Alexandru Vlahuță, județul Vaslui, fiu al unui mic proprietar de pământ. Primii ani, la ţară, într-un „cătun sărac” au lăsat scriitorului amintiri dureroase: „A, copilăria mea a fost tristă, aşa de tristă că n-aş mai vrea s-o mai trăiesc aievea”. A urmat școala primară și liceul la Bârlad, între 1867 și 1878, şi a susținut examenul de maturitate la București în 1879. Părinţii scriitorului erau ţărani care, cu multă greutate, îşi puteau întreţine cei opt copii şi astfel după terminarea liceului, din cauza sărăciei, nu poate să-şi continue studiile (a urmat timp de un an cursurile Facultății de Drept din București, pe care le-a părăsit din cauza situației materiale precare). Din 1884 până în 1893 a funcționat ca profesor la mai multe instituții de învățământ din Târgovişte şi București (Școala Normală a Societății pentru Învățătura Poporului Român, Azilul „Elena Doamna”, Liceul „Sfântul Gheorghe”). În 1888 a fost revizor școlar în județele Prahova și Buzău. Editează revista „Vieața” (1893-1896), apoi „Sămănătorul” (1901), împreună cu George Coșbuc. La propunerea lui Titu Maiorescu, în 1888 a fost numit revizor şcolar pentru judeţele Prahova şi Buzău. A mai avut şi alte funcţii: corector la „Analele parlamentare” (1892-1896), secretar al Comisiei industriale de pe lângă Ministerul Domeniilor, şef de birou la acelaşi minister, referendar la Casa Şcoalelor (1901). În 1907 s-a aflat la conducerea Muzeului Pedagogic al Casei Şcoalelor. Vlahuță a murit la București, la 19 noiembrie 1919. Casa în care a locuit este astăzi Muzeul Memorial „Alexandru Vlahuță”.
La Agapia
O casă memorială a lui Alexandru Vlahuţă s-a fondat şi în Neamţ, în comuna Agapia, în apropierea mănăstirii. Aici au locuit mama scriitorului, călugăriţa Elisabeta Vlahuţă, şi sora sa, călugăriţa Elisabeta Străjescu. În anul 1880, după ce a rămas văduvă, sora lui Vlahuţă, Elisabeta Străjescu, s-a călugărit la Agapia. Zece ani mai tîrziu, în 1890, s-au călugărit şi părinţii săi cu numele de Elisabeta şi Nectarie, apoi şi un frate mai mic, cu numele de Mardarie. În satul mănăstiresc, aflat mai sus, maica Elisabeta a construit o căsuţă cu cerdac, unde s-a mutat ulterior şi mama sa. În această casă, scriitorul Alexandru Vlahuţă venea adeseori în timpul verii pentru odihnă. Casa a fost amenajată şi declarată muzeu în anul 1958, cu prilejul sărbătoririi centenarului naşterii scriitorului. În anul 1963, în această casă a fost organizată o expoziție memorială ce cuprinde mobilierul original și obiecte personale ale familiei Vlahuță, precum și fotografii, scrisori și cărți, care arată aspecte din viața și creația cunoscutului scriitor. Interiorul casei memoriale a fost refăcut cu ajutorul obiectelor personale şi manuscriselor, redând atmosfera de lucru a marelui scriitor.
Printre prietenii săi care îl vizitau la Agapia se numărau Caragiale şi Grigorescu. Victor Eftimiu, în 1912, în volumul „Amintiri despre Caragiale” scria despre o întâmplare de la Agapia: „Buna doamnă Vlahuță, al cărei surâs suav mi-l aduc aminte şi azi, era o gazdă primitoare, discretă, o admiratoare fără rezerve a ilustrului ei frate şi a prietenilor acestuia. Se grăbi să-i cumpere această masă. Caragiale sosi din Berlin şi se pregăti de lucru. Dar n-apucă să scrie cele dintâi rânduri şi călimara se răsturnă, pătând scândura netedă şi albă. Atunci maestrul se sculă repede şi n-a mai scris nimic. I s-a părut că e un semn rău. Lângă pata de cerneală a scris: «Toate meseriile necurate lasă pete», şi s-a iscălit. De atunci «masa lui Caragiale» a rămas celebră. Toți oamenii de seamă care au fost ospătaţi mai târziu în casa lui Vlahuţă au lăsat câte ceva pe masa aceasta; unii scriitori câteva rânduri, alţii numai iscălitura, pictorii o schiță…”.
Fiica sa, Margareta, a fost căsătorită cu nepotul lui Delavrancea, bizantinologul român I.D. Ștefănescu, cel care a înființat în anul 1927 primul muzeu mănăstiresc în incinta Mănăstirii Agapia. Cei doi au avut un singur copil Alexandru. A murit la vârsta de 20 de ani, în urma unei boli necruțătoare, un tânăr promiţător, cu o minte sclipitoare. A fost îngropat în cimitirul Mănăstirii Agapia.
Scrisoare către fiica sa
Îi scria fiicei sale când a împlinit şaptesprezece ani şi prezentăm in extenso scrierea, căci merită citită: „Să trăieşti Mimilică dragă, şi să fii bună – să fii bună pentru ca să poţi fi fericită. Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru că, mai întâi, cei răi nu pot fi iubiţi şi-al doilea… al doilea… de! norocul şi celelalte pere mălăieţe care se aseamănă cu el, vin de-afară, de la oameni, de la împrejurări asupra cărora n-ai nicio stăpânire şi nicio putere, pe când fericirea, adevărata fericire în tine răsare şi-n tine-nfloreşte şi leagă rod, când ţi-ai pregătit sufletul pentru ea. Şi pregătirea este o operă de fiecare clipă – când pierzi răbdarea, împrăştii tot ce-ai înşirat şi iar trebuie s-o iei de la început. De aceea şi vezi aşa de puţini oameni fericiţi… Atâţi câţi merită… A, dacă nu ne-am iubi pe noi aşa fără de măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastră şi dacă ne-am dojeni de câte ori am minţit sau ne-am surprins asupra unei răutăţi ori asupra unei fapte urâte, dacă, în sfârşit ne-am examina mai des şi mai cu nepărtinire (lesne-i de zis!), am ajunge să răzuim din noi partea aceea de prostie fudulă, de răutate şi de necinste murdară, din care se îngraşă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastră făptură. Se ştie că durerea e un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învăţătură şi din durerile altora. Eu am mare încredere în voinţa ta. Rămâne să ştii doar ce să vrei. Şi văd c-ai început să ştii asta. Doamne, ce bine-mi pare c-ai început să te observi, să-ţi faci singură mustrări şi să-ţi cauţi singură drumul cel adevărat! Aşa, Mimilică dragă, ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă şarpele răutăţii, al invidiei sau al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată de câte ori deşteptăciunea te îndeamnă să strigi: Uitaţi-vă la mine!. Dar mai ales aş vrea să scriu de-a dreptul în sufletul tău aceasta: Să nu faci nici o faptă a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşeşti. Nu e triumf pe lume, nici sprijin mai puternic, nici mulţumire deplină, ca o conştiinţă curată. Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi de 50 de ani ai s-o înţelegi mai bine. Să dea Dumnezeu s-o citeşti şi atunci cu sufletul senin de azi. Te îmbrăţişează cu drag, Al. Vlahuţă”.
Unde ni sunt visătorii?
Garabet Ibrăileanu scria: „Adoram pe Eminescu, dar ne înduioşam cu Vlahuţă. Unul devenise idolul generaţiei de intelectuali proletari, celălalt era însă tribunul care înduioşa”. Încheiem cu un fragment dintr-o poezie scrisă sub semnul lui Eminescu:
„Şi când lumea asta toată e o veşnică mişcare,
Unde cea mai mică forţă împlineşte o chemare,
Şi când vezi pe-ai tăi cum sufăr, cum se zbuciumă şi luptă
În campania aceasta mare şi neîntreruptă,
Tu, departe de primejdii, razna ca un dezertor,
Să arunci celor ce-aşteaptă de la tine-un ajutor,
Jalea şi descurajarea cântecului tău amar,
Şi să-ţi cheltuieşti puterea celui mai de seamă dar,
Ca să-i faci mai răi pe oameni, şi mai sceptici, şi mai trişti?
Asta vi-i chemarea sfântă de profeţi şi de artişti?…
Unde ni-s entuziaştii, visătorii, trubadurii,
Să ne cânte rostul lumii şi splendorile naturii?
Unde ni-s sămănătorii generoaselor cuvinte,
Magii ocrotiţi de stele, mergătorii înainte,
Sub credinţele sfărâmate şi sub pravilele şterse
Îngropând vechea durere, cu-al lor cântec să reverse
Peste inimile noastre mângâiere şi iubire,
Şi cuvântul lor profetic, inspirata lor privire,
Valurile de-ntuneric despicându-le în două,
Splendidă-naintea noastră să ne-arate-o lume nouă!”.
Prof. dr. Daniel DIEACONU
