Plutăritul – mică istorie romanţată. Ocupaţiile şi activităţile locuitorilor din munţii Neamţului erau diverse, însă neadoptând o paletă foarte largă. Una dintre cele mai vechi meserii a fost plutăritul şi tradiţia istorică spune că saşii secolului al XIII-lea duceau plute pe Bistriţa, venind de la Rodna şi Bistriţa, spre câmpia Moldovei. Dintr-un document de la Ştefan cel Mare aflăm că plutăritul este atestat la 13 martie 1466, printr-o scuteală de vamă pentru peşte sărat, pânză, fier, oale de lut şi plute. Era o scutire pentru satul Negoieşti, ţinutul Neamţului.
Plutăritul a apărut odată cu exploatarea lemnului şi a durat până la jumătatea secolului al XX-lea, mai ales odată cu creşterea necesarului de lemn şi cerinţa tot mai mare a suveranului turc. Astfel, Moldova a devenit furnizorul de cherestea a Imperiului otoman şi plutele ce coborau pe Bistriţa, luau calea Galaţiului până-n Crimeea, pe mare. La 1763, turcul Ahmed-Resni efendi vorbeşte despre plutăritul pe Siret şi Bistriţa; plutaşii grupaţi în cete conduse de dragomani sau pe cont propriu şi erau din satele de munte – Hangu, Bicaz, Broşteni, Galu lucrau pentru diferiţi negustori ce licitau partizi la Piatra.
Un negustor rus, la 1737, afirma despre satele din valea Bistriţei că „se găseşte catran şi izvoare sărate. Lemnul se găseşte din belşug şi se exploatează mai cu seamă brazii pentru catarguri ce sunt porniţi la vale pe Bistriţa, ajungând până la Constantinopole”. Nicolae Iorga menţiona că în secolul al XVIII-lea se transportau pe Bistriţa diferite categorii de lemne pentru turci.
La 13 iunie 1793, viceconsulul francez la Iaşi spunea că masivul păduros al Bistriţei este cel mai bogat al Moldovei. Este deci firesc că a intrat în atenţia sultanului, care la 1774, hotăra printr-un hatişerif, tăierea şi transportul lemnului. În acelaşi sens, domnitorul Alexandru Moruzzi întărea anaforana Divanului privind tăierea şi protejarea pădurii. Şi nu e de mirare, căci tăierea era neraţională, se tăiau copacii, dar nu se culegeau crengile şi copacii căzuţi şi până era ales unul bun pentru scândură, se mai tăiau câţiva, care rămâneau pe jos şi putrezeau. Pe lângă asta, locuitorii aveau cirezi de vite ce stricau pădurile. Se dădea voie să se taie doar fagul pentru foc, pentru „haragi”, pari sau cherestea pentru negoţ. Ţăranii muntelui trebuiau să aibă învoirea proprietarului sau să plătească dijmă.
Puterea economică a locuitorilor creşte greu, dar, la 1813, sătenii de pe moşia Hangu încheie un contract conform căruia se angajau să ducă la schelele Pietrei 2.000 de plute de dulapi; se mai angajează să taie la fierăstraiele lor scânduri pe care să le ducă apoi cu plutele la Piatra.
Constantin Tănase-Teiu a realizat şi un cântec al plutaşilor de la Dorna la Piatra, ce începea astfel:
„Foaie verde păltinaş
M-o făcut mama plutaş
Iar tătucul meu săracu’
Mi-o dat şpranga şi ţuiacu’.
Şi îmi zice: măi băiete!
Mergi la plute, nu la fete!
– Eu, tată, te-oi asculta
Şi la plute oi pleca;
Dar să-mi dai ca dălcăuş,
Pe Ileana lui Ţăruş
Că-i frumoasă şi voinică,
Cu ea pluta nu se strică”.
Este începutul cântecului, prezentare într-o manieră ironico-hazlie a plutăritului de către tinerii din satele de muncă, considerată o meserie anevoioasă, dar bănoasă:
„Plec la Dorna după plute
Dumnezeu sfântu’ mi-ajute!
– Mergi cu Dumnezeu, voios
S’aduci plute sănătos!”.
Plute nu se strângeau doar de la Dorna, Crucea, Bărnărel, Broşteni, în sus pe râu, la Bistriţa Aurie, ci şi mai în aval, la Galu, Farcaşa, Largu, unde se strângeau zeci de tasoane sau pe Bistricioara care strângea lemne de pe toate pâraiele ei şi erau tocmite plute la gura pârâului Pintic, în Poiana Grinţieşului la Bistricioara. Apa era zăgăzuită de haituri şi spre dimineaţă, porţile mari se deschideau şi Bistricioara ducea la vale plutele până-n Bistriţa.
Se pare că printre primii ce fac o descriere detaliată a plutelor care coborau pe Bistriţa este Mihai Anania, care, în 1900, publică studiul „Descrierea Moşiei Tarcău şi Plutăritul pe Bistriţa”. Face o descriere amănunţită şi documentată a plutei, aşa cum arăta ea pe la sfârşitul secolului al XIX-lea: „Pluta era un ansamblu de lemne, de molid sau de brad, bine legate între ele, destinate a fi transportate pe ape curgătoare şi care, privite din spaţiu, formau un plan având forma unui trapez. Partea dinspre capătul gros al buştenilor formau baza mare a trapezului, partea dinspre vârfuri formau baza mică, iar lungimea buştenilor formau înălţimea trapezului. Unitatea de bază a unei plute era căpătâiul sau tabla. Local se mai folosea şi termenul de boc, dar acesta ar putea avea sensuri diferite, în locuri diferite, precum cea de tablă de butuci.”
Constantin Cojocaru-Ţuiac şi cartea sa despre plutărit. Plutele erau şi un mijloc lesnicios de transport spre Târgul Pietrei, de oameni şi produse spre vânzare. Dar înapoi, plutaşii, cu şpranga şi ţuiacu în spinare, o luau peste Pângăraţi, pe „Drumul plutaşilor”, cu rucsacul plin de cele trebuincioase: sare, gaz, cuie… Iată ce ne spune Constantin Cojocaru-Ţuiac, autor al celei mai complete cărţi despre plutărit apărute până acum: „Plutăritul nu a reprezentat doar un mod de transport al lemnului pe apă, ci a fost, în acelaşi timp, un mijloc de transport pentru oameni și alte mărfuri. Aşa spre exemplu, în timpul iarmaroacelor, pe plute se transportau la Piatra Neamţ bovine, ovine, piatră, araci, draniţă, doage, fân, brânzeturi. În vremurile mai vechi plutaşii munteni îşi cumpărau obiectele de care aveau nevoie şi pe care nu le găseau în satele lor, în primul rând cereale, de la Piatra Neamț. Transportul acasă îl făceau cu caii, pe care-i aduceau pe plută până la Piatra. Tot cu pluta se transportau şi mărfuri aflate în tranzit, precum geamuri, sticle cu ape minerale de la Borsec, care coborau pe Bistricioara. Plutele erau, de asemenea, un mijloc de transport obişnuit pentru locuitorii din satele riverane Bistriţei. Când un cetăţean dorea să se deplaseze într-un sat puţin mai îndepărtat sau, eventual, până la Piatra Neamţ, cum atunci nu existau alte mijloace de transport, el făcea apel la plute, care îi erau la îndemână. Se poate aminti faptul că şi Ion Creangă a folosit o plută atunci când, după isprava cu bordeiul şi capra Irinucăi, a părăsit în mare grabă Broştenii…”
Constantin Cojocaru, zis Ţuiac, este cunoscut în regiune prin cartea sa „Plutăritul pe Bistriţa – Incursiune în istorie” şi prin eforturile sale de a mai organiza nişte „plute de plăcere” pe Bistriţa. S-a născut în satul Lunca, comuna Borca, judeţul Neamţ şi a fost din prima promoţie ce a absolvit cursurile Liceului „Mihail Sadoveanu” Borca, în 1957. În 1962 a terminat studiile Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, Facultatea de Istorie-Filozofie. A urmat şi cursurile Universităţii de Medicină şi Farmacie Târgu Mureş. Până în 1978 a lucrat în cadrul Ministerului de Externe şi a fost şi diplomat la Ambasada României la Paris, după care şi-a sfârşit cariera în domeniului turismului internaţional. Scria despre Bistriţa şi oamenii ei: „M-am născut, am copilărit printre muncitorii forestieri şi plutaşi, i-am cunoscut bine, am muncit cot la cot cu ei, i-am stimat şi respectat întotdeauna şi dacă regret ceva, este că Dumnezeu nu m-a dăruit cu harul de a le descrie viaţa grea, plină de riscuri şi privaţiuni în care trăiam cu toţii în acele vremuri…“
Plutăritul s-a practicat peste tot în lume, inclusiv pe multe râuri din România, Bistriţa fiind la loc de frunte, deoarece aici existau brazi şi molizi, o cale de transport şi oameni ce au învăţat să strunească buştenii: „Muncitorii care participau la plutărit sunt tăietorii de lemne din pădure, legătorii de plută, care executau manopera şi plutaşii care conduc plutele la destinaţie”. Autorul afirma: „Dependenţa Moldovei de Imperiul Otoman, faptul că multe secole Ţările Române au fost obligate să asigure gratuit, sau la preţuri foarte mici, cea mai mare parte din necesarul de material lemnos al puterii suzerane, au contribuit mult la intensificarea plutăritului pe Bistriţa, apoi în continuare pe Siret, până la Galaţi”.
Potrivit unui studiu al lui Siviu Corlăţeanu, publicat în 1964, unele plute erau coborâte pe Olt, îşi continuau drumul până la Giurgiu sau Olteniţa, ajungând chiar până la Tulcea. Aprecia că plutăritul s-a practicat pe următoarele râuri: „Bistriţa cu afluenţii săi care însumau 440 de km, dintre care Bistriţa Aurie până la confluenţa cu Dorna, 44 km, iar în aval de confluenţa cu Dorna, până la Bacău, 210 km, Ţibăul, 22 km, Cârlibaba, 17 km, Dorna, 38 km, Teşna, 8 km, Coşna, 14 km, Neagra Şarului, 15 km, Negrişoara, 12 km, Neagra Broşteni, 38 km şi Bistricioara 40 km. Siretul de la Bacău la Galaţi, 235 km.”
Viaţa şi munca plutaşilor nu era deloc uşoară. Era grea, era periculoasă, era interesantă. Tocmai de aceea vă invităm să răsfoiţi şi poate să şi citiţi cartea „Plutăritul pe Bistriţa – incursiune în istorie”, aflată la a III-a ediţie, scrisă de Constantin Cojocaru-Ţuiac, un muntean de-al nostru, născut la Borca şi plecat în lume…
Daniel DIEACONU